CăutareSr
19 iulie 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

AM FOST AGITATORI, ACTIVIŞTI, LUPTĂTORI PENTRU MARILE SCHIMBĂRI

19 septembrie 2009, 15:20

 „ – La şaptezeci de ani, am un volumaş

de povestiri alese de Vasile Coroban.

O carte nu-i mult, dar nu-i nici puţin.

 Apoi am mai dat viaţă la şapte copii...

 – Mai scrieţi?

        Scrisul îi ca şi o boală.

Nu scapi de dânsa”.

Ion Canna: Sunteţi de la Uniunea Scriitorilor, aşa-i? Din iştia mai tineri, aşa-i?

Andrei Burac: Da, şi mă numesc Andrei Burac.

I.C.: În 1946 eram şaisprezece scriitori. Amu  îs mulţi, tare mulţi...

A.B.: Acuma-s o sută patruzeci şi şase. Şi eu vă cunosc. Din şcoală. De mic copil. Din programul de literatură moldovenească. Cândva scriitorul Vasile Vasilache ne vorbea despre faptul, precum că, imediat după război, a însuşit chiriliţa, citind cărţile lui Ion Canna.

I.C.: Vasilache a însuşit chiriliţa citind cărţile mele, iar eu alfabetul latin, citind cărţile lui Ion Creangă. Mi-aduc aminte, a fost asta prin anul 1924.

A.B.: Numele dumneavoastră de familie – Canna, probabil, vine de la cana de băut apă, nu-i aşa?

I.C.: Ştiut că! De la ce mai alta poate veni?

A.B.: Atunci de ce scrieţi: Can-na?

I.C.: Un pisari sucit din satul nostru Goian, raionul Dubăsari a vrut să nu se facă cumva v-o legătură între Cannes  – târgul cel franţuz, Cana Galileii – micul târg din Galileea, unde Hristos, în timpul unui ospăţ de nuntă, a săvârşit primul său miracol schimbând apa în vin şi...  şi numele lui Cana Ion.

A.B.:  – Şi... v-aţi mai ales cu un „n”.

I.C.: Ca să nu am nimica asemănător cu hidra burgheziei. Sunteţi grăbit?

A.B.: Ba deloc. Mi-s dragi oamenii de vârsta dumneavoastră: sunt senini...

I.C.: Mânţămăsc. În ultimi zece ani nu trece nimeni pe la mine. Oamenii de samă de la noi din literatură nu vin. M-aş duce eu la dânşii, dar sânt bătrân. Nu mă slujesc picioarele. Vin uneori începători de prin părţile de unde m-am născut. Când am împlinit şaptezeci şi cinci de ani, un coleg mi-a transmis salutări de la Emilian Nesterovici Bucov. Şi-mi aducea făgăduinţa dumnealui că voieşte să mă vadă. Vreo trei luni  l-am tot aşteptat. Pe mata nu te-am aşteptat  şi ai venit. O parte din sămaşii mei au murit. Bucov îi mai tânăr, mi-i drag. Întotdeauna a fost un om făţiş. Dacă avea ceva de spus vreunui coleg, i-o spunea verde-n ochi. Nu pe ocolite, ca alţii. Am lucrat mai mulţi ani cu Bucov.

A.B.: Să vorbim despre debutul scrisului la Ion Canna.

I.C.: Prin mai al lui 1919 trece pe la noi prin sat Kotovschii, Grigore Ivanovici. Cavaleria lui s-a năpustit asupra frontierei în preajma Sorocii şi a distrus nişte pichete româneşti. Un comisar şi încă doi oşteni erau încartiruiţi la noi în casă. Şi tot mă întrebau de ce stau, de ce nu-s în armată. Avem şaptesprezece ani. Le spun că m-aş duce şi eu în armată, dar nu ştiu într-a cui. Pe atunci erau vreo cinci partide, prin părţile noastre, toate înarmate. Şi unde se apucă şi mă lămureşte oşteanul acela comisar, că numai Kotovschii se bate pentru ţărani şi muncitori. Mi-a plăcut. Eram mulţi la părinţi. Pământ aveam puţin. Am intrat în oastea lui Kotovschii, fiindcă ne-a făgăduit după asta că o să împartă pământul lui Malai la oameni. Malai  aista era un bogătan de la noi din sat.

A.B.: Vă întrebam despre debutul în ale scrisului.

I.C.: Am ajuns să scriu prin revoluţie şi prin războiul civil. Cum îţi povestesc, m-am pomenit dintâi  oştean în Armata Roşie.

A.B.: Ostaş roşu?

I.C.: Da, da. În unul din cele trei polcuri basarabene.

A.B.: Basarabene?

I.C.: Anume că, ştiut că! Fiindcă treceau tare mulţi bărbaţi dincolo de Nistru. De asta se îngrijea şi Kotovschii. El doar tot basarabean a fost. Nouă ne mai spuneau încă „dikie divizii”. Eram în zdrenţe, dar făceam bună treabă. Tocmai la Veazma ne-au îmbrăcat. Ne-au încălţat cu papuci englezeşti cu talpa groasă de două degere. Eu ştiam puţină carte. Învăţasem patru clase în sat şi patru la gimnaziul din Dubăsari. În sat învăţasem la popa Scaun, care ne suduia de mamă în plină biserică, se apropia sloboda şi ne cam lăsam de lăcaşul domnului. Iată odată mă cheamă comisarul polcului şi-mi vorbeşte, că se apropie sărbătorile, ce gândesc eu? Eram pe aproape de noiabri. Îmi porunceşte să scriu, cum am intrat eu voluntir în Armata Roşie, să scriu şi despre satul nostru. Am scris opt pagini. I le-am dat. Peste câteva zile îmi dă gazeta „Bednota”. Se tipărea pe atunci la Moscova. Într-o pagină găsesc cinci rânduri din cele opt pagini... Cuvintele mele. Şi sub aceste rânduri o minune – Ion Canna. M-am spăimântat. M-am tulburat într-un fel, nu ştiu cum. Îmblam şi arătam la toţi în polc numele meu tipărit. Mi-am pierdut somnul. Să vă spun cinstit, din gazetă am aflat despre care sărbători îi vorba: Marea Revoluţie a lui Octombrie avea doi ani. Dar eu la început crezusem  că despre cele creştine era vorba. După evenimentul ista cu tipăritura din gazetă mi s-o ridicat autoritatea. Şi în partid am fost primit. M-am însufleţit. Mă ştia tot polcul de mare cărturar, care poate scrie nu numai scrisori pe la vetre, dar şi la gazetă. A doua oară numele meu a fost publicat sub o altă informaţie în gazeta „Zvezda”, – despre apărarea Petrogradului, la care am participat şi eu.

A.B.: În ce an aţi publicat proze?

I.C.: Stăi să-ţi spun când m-am întors acasă...am venit la Goian în 1922. În 1924 iată că mă dau afară din partid.

A.B.: Pentru ce greşală?

I.C.: M-am apucat şi m-am ridicat împotriva NĂP-ului. Un fel de Nouă Politică Economic, cum îi spuneau pe atunci...

A.B.: Foarte curajos...

I.C.: Da, din neştiinţă... Nu credeam că şi Lenin aşa o zis. Unul, îl chema Sorokopudov mă cheamă şi-mi ia biletul. Mi-a spus că nu înţeleg drept linia Partidului. În 1939 am fost primit din nou.  Cam tot pe atunci am început să trimit veşti la „Odesskie novosti”. Nu puteam să uit că am fost tipărit la gazetă.  Criticam urâţeniile din sat. Ţin minte, cum odată mi-a venit un onorariu de nouăsprezece ruble. Şi aveam şi slujbă mare la stat, dar ce folos? Tot greu o duceam. Mare foamete era pe atunci. Pe banii ceea de nouăsprezece ruble puteam să cumpăr o vacă sau şase oi. Că eram şi eu ţăran şi tot câştigul îl număram în capete de vite. Asta m-a însufleţit şi mai mult să scriu, ca să câştig, şi să ies din foamete. În redacţia ceea de la Odesa mai lucra un basarabean, Kaţ îi spunea. El a scos o foaie cu text pe moldoveneşte. Am primit-o şi eu la Goian, de-atâta spun. Până atunci nu văzusem nici eu, nici sătenii mei tipăritură  laică cu chiriliţă în limba noastră. Ce bucurie, ce bucurie! Doar ruseşte învăţam la şcoală pe timpul ţarului. Foaia de la Odesa a umblat prin tot satul, până s-a făcut ferfeniţă. Multora nu le venea a crede, că şi graiul nostru se poate aşterne pe hârtie ca să fie apoi cetit. Din foaia aceea (mai apăruse încă vreo câteva) s-a iscat gazeta „Plugarul Roş”. La gazeta asta am şi început să scriu despre primele prefaceri din satul nostru. Unul dintre organizatorii ei a fost un alt basarabean – Petrea Chior. Om deştept şi cu carte bună. La multe lucruri frumoase a pus el umărul.  Mă chemase şi pe mine să lucrez la „Plugarul Roş”, dar s-a întâmplat aşa, că n-am găsit gazdă la Balta. Tocmai atunci se organizase acolo capitala Republicii Autonome Moldoveneşti. Se strămutase multă lume acolo şi era greu să găseşti o cămăruţă. Nu m-am descumpănit. M-am întors înapoi la Goian şi m-am aşternut pe scris. Şi iată cum m-am ales cu prima povestire.

A.B.: Cum îi zice, ce titlu are?

I. C.: Anii – nu mai ţin minte.

A.B.: Dar subiectul vi-l amintiţi?

I.C.: Unui popă îi plăceau femeile şi l-am demascat! Petrea Chior mi-a publicat-o de-a-ntregul, fără să-mi şteargă un rând. Până atuncea nu tipărise nimeni o aşa de mare bucată de proză la „Plugarul Roş”.

A.B.: Citeaţi mult?

I.C.: Citeam pe Korolenco, Gorki, Serafimovici. Nu-mi plăcea Fadeev. Nu-l pricepeam. Îmi plăceau Milioanele lui Privalov de Mamin-Sibireak. Luam cărţi de la biblioteca raională, le citeam şi tot scriam şi eu.

A.B.: Şi de ce scriaţi atâta?

I.C.: Nu aveam darul vorbei. Da’ simţeam că vroiesc să spun ceva vârtos. La mai mulţi de o dată. Mi se părea că hârtia şi scrisul mă răcoresc. Cu limba îmi venea greu. M-am stăruit s-o învăţ, s-o învăţ până azi. Şi mamei mele îi plăcea limba frumoasă. Câte ceva citisem de Ion Creangă şi Mihai Sadoveanu.  Cărţile mi le împrumuta un om de la care multe am învăţat. Şi nu numai eu, dar mai multă lume din satul nostru. Îi spunea Costea Ionescu. Era un bărbat frumos, nant, cu şcoală mare, cu cultură şi minte multă. Purta capul şi fruntea sus. Vedea departe. La Goian a stat doar câţiva ani. Cum a apărut, aşa şi a dispărut. Nimeni nu i-a cunoscut taina. Era un om curat, cinstit, cu vorba dulce şi cumpătată, limpede şi înţăleaptă. Mama de multe ori îl poftea la noi numai de dragul vorbei lui. Mai era şi săritor la nevoie. Dar se simţea că poartă în suflet o obidă, o durere, care îl măcina. De la omul cela am auzit despre mulţi scriitori de limbă românească. Pe unii i-am şi cetit. Costea cela Ionescu se ducea la talciok la Odesa şi cumpăra cărţi.  Cred că ştii că la Odesa se vindea orice.

A.B.: Cine vă erau colegii într-ale scrisului?

I.C.: Dumitru Milev, Samuil Lehţir (scria nişte poezii pe care nu le pricepeam, dar zicea că cetitorul lui încă nu s-a născut). Mai scria Dumitraşcu, Malai, Râbac. Iar mai târziu au început să tipărească şi Nichita Marcov, Zavtur.

A.B.: Vă ştiaţi în de aproape unul cu altul?

I.C.: Ne-am cunoscut prin 1926, când au venit nişte tovarăşi de la Odesa să ne unească într-un colectiv de scriitori. Iar în 1929 am primit de la Harkov carnet de membru al Uniunii Scriitorilor.

A.B.: Citeaţi cuiva manuscrisele înainte de a le trimite la gazetă?

I.C.: La început le citeam soţiei, părinţilor, dar pe urmă ei nu mai vroiau să mă asculte. Îmi tot spuneau: „Te ţii de minciuni!”.

A.B.: În ce an aţi debutat editorial?

I.C.: Prin 1928 sau 1929 cu o carte de povestiri care purta titlul „Păţania lui Petrică”, dar editura s-a  apucat şi mi-a schimbat „patima” în „păţanie”.

A.B.: Ce tiraj a avut cartea?

I.C.: Cinci mii. S-au vândut în câteva zile. Era una dintre primele cărţi tipărite într-o limbă cunoscută de sătenii mei.

A.B.: Vă încuraja cineva să scrieţi?

I.C.: Viaţa. Mă încurajau schimbările adânci ce se petreceau la sat. Se întemeiau primele colhozuri, primele cluburi, se ridicau primii stâlpi de telefon, de radio, ardeau primele lămpi ale lui Ilici.

A.B.: Semnalaţi cele ce se întâmplau sau vi le imaginaţi?

I.C.: Am scris chiar şi simple lozinci. Am trăit în epoca pe când şi lozincile noastre literare au fost de mare folos la refacerea lumii.

A.B.: Odată cu primele cărţi v-a apărut şi conştiinţa de scriitor?

I.C.: Lumea zicea: „Aista scrie la gazetă”. Tot aşa credeam şi eu.

A.B.: Aţi ajutat pe cineva să debuteze în literatură?

I.C.: Veneau mai mulţi pe la mine. Cu câţiva ani înainte de război venea adesea Petrea Cruceniuc. Era un băietan josuţ şi tare îndrăzneţ. Îi citeam versurile şi îl ajutam să le publice. Unele poezii de ale lui mi se lipeau de inimă.

A.B.: A scris cineva critică la primele dumneavoastră cărţi?

I.C.: M-a criticat Samuil Lehţir. M-a vorbit de rău. M-a supărat. Încă nu ştiam: critica îndreaptă. Ţin minte, că la o adunare, la uniune,  Milev (el era preşedinte) l-a ocărât. A zis, că noi sântem de abia la începuturi şi trebuie mai mult să încurajăm decât să criticăm. „Lasă oamenii să scrie, că din mult se va alege ceva”. Aşa a spus el şi cred că-i bine...

A.B.: Şi cu ce v-aţi ales?

I.C.: La şaptezeci de ani, am un volumaş de povestiri alese de Vasile Coroban. O carte nu-i mult, dar nu-i nici puţin. Apoi am mai dat viaţă la şapte copii, dintre care doi flăcăi au murit apărând ţara.

A.B.: Mai scrieţi?

I.C.: Scrisul îi ca şi o boală. Nu scăpi de dânsa. Îmi amintesc de un naş al meu, Samoilă Popescu. Lucrase toată viaţa lemnar. Era cel mai bun meşter de la noi şi din vecinătăţi. Ţin bine minte, cum pe patul de moarte striga la soţie: „Aniută, fa, adă-mi sărisăul, gealăul şi o scândură! Lasă-le să steie aici lângă mine!”  Aşa şi a murit cu mâna pe instrument.

A.B.: Şi în afară de scris, ce v-a mai plăcut în viaţă?

 I.C.: Prietenia. Mi-a plăcut să petrec cu prietenii. Mi-a plăcut haina militară.

A.B.: Aţi avut mulţi prieteni?

I.C.:  – Nu prea am avut noroc de ei.

A.B.: Aţi cunoscut trădarea?

I.C.: Îmi place mult Nicolai Costenco. Ca om şi ca scriitor. A fost întotdeauna lângă mine, când mi-a fost greu. El cunoaşte viaţa.  Cât am fost eu om mare, om în posturi de răspundere, veneau tare mulţi pe la mine. Îmi plăceau poeziile lui Aureliu Busuioc. Venea la mine împreună cu soţia. Aşa prieteneşte. Am prietenit şi cu Leonid Corneanu. Era un om zgârcit. Kutcoveţchii era larg de mână. Îmi plăcea limba lui Corneanu. Era de la Coşniţa şi avea o limbă frumoasă. Barschii, că iată a murit, n-ar trebui să-l grăiesc de rău, da crescuse lângă o gară, lângă un târg şi avea o limbă sacă. Nu mi-a fost dragă limba lui.

A.B.: Cunoaşteţi cărţile ultimilor generaţii de scriitori?

I.C.: Păcatele mele...Nu le cunosc. Cât îmi trăia soţia, îmi cumpăra cărţi, mă abona la gazete, reviste şi atunci citeam. Amu nu are cine. Fiică-mea, mai mică, nu-mi cunoaşte vorba şi nici nu-mi înţelege patima. Azi nu cunosc pe nimenea. Nici pe dumneata nu te cunosc. Stau aici zi şi noapte, noapte şi zi, stau în camera asta. Când timpul e mai frumos, ginerele şi fiica mă scot la balcon. Mă uit la soare, la cer, la copiii din curte. Uliţa cu lumea ei se vede undeva mai departe. Recitesc cărţile îndrăgite şi adăvăsite de mine. Fata a vrut să mi le ardă. Zicea că nu-s frumoase copertele. Sânt vechi.  Cu lacrimi în ochi am rugat-o să nu mă lipsească de ele. A fost îndurătoare cu mine. Alte cărţi nu am. Adică nu pot ajunge la dânsele. Trăiesc cu trecutul meu. Nopţile nu pot dormi. Mă tot gândesc.

A.B.: La ce?

I.C.: La cărţile pe care nu le-am scris. La greşelile şi păcatele pe care     le-am făcut...

A.B.: Aveţi sentimentul că aţi greşit de multe ori?

I.C.: Să trăieşti o viaţă aşa de lungă şi să nu greşeşti?

A.B.: Aţi avut vreo dată îndoieli în privinţa celor ce aţi scris?

I.C.: O singură noapte. Într-o minută grea. Dar căinţa că m-am legat de literatură a ţinut numai de cu sară  şi până dimineaţa.

A.B.: Care a fost crezul dumneavoastră în cele scrise?

I.C.: Nu-mi plăcea să înfrumuseţez faptele oamenilor. Hăt târziu de tot    mi-am dat seama, că n-a fost bine aşa.  Omul acoperit numai de zdrenţe nu-i frumos. Amu scriitorii stau acasă şi scriu zilnic şi frumos. Noi eram mai mult agitatori, activişti, luptători, participanţi la toate schimbările prin care au trecut satele şi oraşele noastre, nu scriitori de frumuşeţuri. Am scris mai mult noaptea. Am dormit puţin, am scris. M-am zbătut şi pentru linia partidului în literatură.

A.B.: Cum vi-l închipuiţi pe un debutant în proza de astăzi?

I.C.: În afară de dragostea faţă de cuvântul ales, ar trebui să mai aibă şi o profesie, pe care s-o cunoască până în talpă. Alte timpuri – alte nevoi. Altă cultură, altă literatură. Şi tinerii sânt alţii. Nici pe fiică-mea ast’ mezină n-o pricep. Are prieteni. Altfel gândesc. Altfel cică-i viaţa.

A.B.: Ce a însemnat pentru dumneata anul 1940.

I.C.: Bucurie mare. Ştiam noi, încă de la alde Kotovschii, că mai devreme sau mai târziu, luăm înapoi Basarabia. Şi în 1940 am luat-o. Nouă, scriitorilor, ni s-au deschis în ochi multe. Prea mititel era castronaşul în care vorbeam noi acolo la mărgioara Ţării Moldovei, în Transnistria. Un şirăguţ de sare. Aici, la un loc cu basarabenii, multe s-au deschis, multe s-au înlesnit. Eram Preşedintele Uniunii Scriitorilor şi simţeam bine treaba asta.

A.B.: Ce aţi mai dori să ştie cititorii gazetei Literatura şi arta despre Ion Canna?

I.C.: Aş vrea să mai trăiesc măcar încă vreo câţiva ani şi să scriu ceva, aşa cum n-am mai scris, că multe am mai văzut în viaţă.

 

(Publicat pentru prima dată în

„Tinerimea Moldovei”, 20 iulie, 1977)


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T