CăutareSr
20 noiembrie 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

Centenar Eugene Ionesco

27 decembrie 2009, 16:45

Am înţeles că drama voastră a basarabenilor

a fost de-un tragism  aparte şi că aţi suferit mult.

Ceea ce s-a petrecut în Basarabia depăşeşte

toate nenorocirile posibile”.

 

LUMEA NU MAI ARE PITORESCUL DE ALTĂDATĂ

Andrei Burac în dialog cu Eugène Ionesco

 

ANDREI BURAC: Multstimate domnule Eugen Ionesco, cu toate intemperiile prin care au trecut, cărţile Dvs. sunt cunoscute şi în Basarabia. Ce-i drept, căile lor până la cititor au fost foarte anevoioase. Am trăit vremuri când literatura română era interzisă în această  regiune. Acum, graţie celor întâmplate în ultimii ani, la Chişinău funcţionează un teatru profesional ce poartă numele lui Eugène Ionesco, unde sunt jucate de preferinţă piesele dramaturgului Eugène Ionesco. Iar noi, românii-moldoveni de aici, suntem mândri de acest fapt. Aş dori să vă întreb dacă aţi cunoscut artele şi, în special, literatura din Basarabia.

EUGEN IONESCU: Dragă Prietene îndepărtat, Dragă Andrei Burac!

Scuzaţi-mă că vă scriu în franceză, cunoscând româna. Pur şi simplu mă doare mâna dreaptă şi nu pot scrie. Sunt sigur că trebuie să cunoaşteţi franceza, secretara mea neştiind româna.

M-am bucurat foarte mult aflând că aţi citit şi apreciat cărţile mele. Ştiu că românilor din Basarabia li se interzicea să citească operele scriitorilor români şi mă bucur să constat că această limbă a supravieţuit ocupaţiei sovietice.

Ştiu de asemenea că aveţi nu puţine dificultăţi trăind împreună cu ruşii.

M-am bucurat cu un fel de sfială („Je me rejouis aussi avec sfială” – scris în original, n. n.) că teatrul care îmi poartă numele montează piesele mele. Din păcate, cunosc extrem de puţin literatura şi artele din scumpa Basarabie.

A. B.: Sperăm să ne înţelegeţi, deşi sunteţi considerat de o lume întreagă scriitor francez, noi, românii din Basarabia, vă credem român. Un scriitor român stabilit în Franţa, la Paris...

E. I.: De fapt mă consider mai mult francez, deoarece, cu toate că m-am născut la Slatina, la 26 noiembrie „stil nou”, am plecat cu părinţii în Franţa înainte de a avea doi ani şi o parte din copilăria mea am stat la Paris, dar cred că cea mai interesantă parte a copilăriei mi-am petrecut-o într-un sat din Mayenne. Am fost fericit acolo şi, în mod normal, consider că Franţa este Patria mea. Copilăria cred eu, este timpul în care de fapt se formează un om...

Acestea fiind spuse, mărturisesc că m-am simţit român mult mai târziu, în epoca în care majoritatea francezilor credeau mai mult ideologiei decât realităţii şi aveau, o mare parte din „intelectuali”, simpatii deosebite vai! pentru Rusia Sovietică, fiindcă nu înţelegeau nimic din ceea ce se întâmpla în U. R. S. S.

A.   B.: Ştiu că aţi avut o cu totul altă părere despre ideologia comunistă.

E. I.: Am luptat întotdeauna împotriva unei asemenea atitudini şi eram tratat nefavorabil. Dar în ţările libere, din fericire, nu am fost arestat şi deci am continuat să scriu – în revista Figaro şi, apoi, în unele din cărţile mele – care este adevărul şi câţi intelectuali francezi se înşeală. Acum, după ani şi ani de iluzii bolnave, ei au înţeles, în sfârşit...

A. B.: Ştiu că nu o dată ne-aţi luat apărarea şi nouă, basarabenilor.

E. I.: Am încercat, după cum v-am mai spus, să informez francezii asupra realităţii sovietice. Am înţeles că drama voastră, a basarabenilor, a fost de-un tragism aparte şi ştiu că aţi suferit mult. Ceea ce s-a petrecut în Basarabia depăşeşte toate nenorocirile posibile.

A. B.: Dar ce imagine au francezii acum despre Republica Moldova, stat apărut recent pe harta lumii?

E. I.: Francezii n-au avut nici o informaţie  despre ceea ce s-a întâmplat în Basarabia, ei nu cunosc aproape deloc această frumoasă provincie românească, pe care o consideră rusească după ce Napoleon a dăruit-o  ţarului.

A. B.: Ce credeţi despre încercarea de „neunire” a Basarabiei cu Patria-Mamă?

E. I.: Eu cred că n-a venit momentul, dar el va veni. Lucrurile, în general, sunt foarte neclare („impures”) în România, care deocamdată continuă să fie „regizată” de vechii agenţi ai Securităţii, rămaşi în toate structurile societăţii.

A. B.: Dar să revenim la vremurile când aţi stat în România...

E. I.: De la 13 ani până la 25 de ani am locuit în România, unde am învăţat din nou româna  şi am scris cărţi, o carte mică, Elegii pentru fiinţe mici. La 25 de ani am revenit în Franţa, stabilindu-mă aici definitiv.

A. B.: Pe atunci la sigur că aveaţi  statut de scriitor român la Paris...

E. I.: V-am spus că m-am simţit din nou român după evenimentele care    le-au deschis, de asemenea, ochii  şi francezilor. Prăbuşirea vecinului nostru răuvoitor din Est ne-a făcut să ne bucurăm mult.

A. B.: Unii din scriitorii regăţeni, precum şi intelectualii din generaţia Dvs. în tinereţea lor de până la ’44, au cunoscut, cu diverse ocazii, Basarabia. Aţi avut vreun prilej şi Dvs. să ne vizitaţi meleagurile? Dacă nu, atunci cum vă imaginaţi – de la distanţă, bineînţeles  - acest spaţiu românesc?

E. I.: Din păcate, nu am putut pleca în Basarabia, cu toate că am fost numit profesor la Cetatea Albă. Numirea mea ca profesor tocmai a coincis cu chemarea în armată, bineînţeles serviciul militar având prioritate. Cunosc geografia şi istoria Basarabiei şi iubesc această ţară pentru că a redevenit a mea.

A. B.: Ce v-a făcut  să părăsiţi România, fiind un scriitor tânăr, dar cu un nume destul de cunoscut, mai ales după apariţia în 1934 a celebrului volum Nu?

E. I.: La vârsta de 25 de ani am plecat în Franţa deoarece, precum am spus şi în piesa mea Rinocerii, România era „Regatul” dependent pe viaţă şi pe moarte („jusqu’a la vie, jusqu’a la mort”) de Garda de Fier, de orientare nazistă. M-am refugiat cu soţia în Franţa, la Paris, întrucât, din fericire, n-am fost atins de „rinocerită”, asemeni unei mari  părţi de intelectuali occidentali.

A. B.: Aţi scris la început versuri, critică literară, apoi dramaturgie, proză...

E. I.: ...dar este adevărat că am recurs şi la pictură, dat fiindcă fusesem asediat de cuvinte, cuvinte... Între timp am scris, pe când aveam  77 de ni, o carte intitulată  La quete intermittente (Căutarea intermitentă) şi un libret de operă pentru preotul Maximilian Kolbe, care a murit salvând viaţa unui alt prizonier în lagărul de concentrare Auscwitz. Am scris şi versuri, nişte poeme mici, cărora nu le atribui o valoare deosebită, înainte de a scrie cartea mea Non, adică Nu, şi o viaţă aproximativă a lui Victor Hugo, Fiica mea a dat titlul acelei cărţi – Hugoliades.

A. B.: Aţi suferit de singurătate printre oameni? Andre Malraux v-a calificat drept „acest vechi maestru al singurătăţii”. Afirmaţia v-a ofensat, v-a lăsat indiferent sau v-a bucurat?

E. I.: N-am resimţit singurătatea, fiindcă în Franţa existau totuşi destui oameni care nu gândeau „nazi”.

L-am cunoscut pe Andre Malraux, dar nu ştiam că o fi spus despre mine că sunt un vechi profesor al solitudinii.

A. B.: Ce a însemnat pentru Eugen Ionescu pe parcursul vieţii sale „a fi liber”?

E. I.: A fi liber înseamnă, în afara definiţiei bine cunoscute, să fie ceea ce vreau până la libertatea altuia.

A. B.: Ştim că marii scriitori nu sunt tentaţi să activeze în diferite asociaţii, societăţi, uniuni scriitoriceşti. Cu toate acestea, aş vrea să vă întreb dacă sunteţi membru al Asociaţiei Mondiale a Scriitorilor (P. E. N. Internaţional). Noi, oamenii scrisului de aici, nu cunoaştem multe despre  această instituţie. Dar după marea deschidere spre Occident şi bruma noastră de literaţi din Basarabia a fost cooptată în P. E. N.-ul Internaţional. Credeţi că ar fi real un contact al nostru cu P. E. N. – Centrul din Franţa?

E. I.: Aţi procedat bine, de fapt, înscriindu-vă printre membrii P. E. N. Clubului.

A. B.: Aţi călătorit mult prin lume? Dacă da, atunci ce înseamnă pentru Dvs. această pasiune?

E. I.: Am călătorit foarte mult prin America Latină,  Italia, Mexic, Statele Unite, Canada, Anglia, Islanda, Israel, Tunis, Hong-Kong, Thailanda etc. Am călătorit extrem de mult din următorul considerent: simţeam nevoia de a renova lumea sau, dacă vreţi, viaţa pe care am avut-o în această lume. Vai! lucrurile devin tot mai asemănătoare pretutindeni, aceleaşi frigidere, aceeaşi încălţăminte, aceleaşi maşini etc., etc. Lumea nu mai are pitorescul de altă dată („Le monde n’avait plus de pittoresque”).

A. B.: Fiind născut într-o zonă a Europei unde pe parcursul istoriei s-au depus trei straturi mari de cultură (romană, orientală şi slavă), ce a însemnat pentru începuturile literare ale scriitorului Eugen Ionescu marea cultură rusă?

E. I.: Nu am cunoscut şi iubit Rusia decât prin Dostoevski, Tolstoi, Cehov, scriitori care-mi plac mai mult decât autorii francezi, cu excepţia lui Nerval, Rimbaud, Baudelaire şi Proust.Ţin de asemenea la un autor care nu este rus şi pe care-l cheamă Kafka. Dar afirmând că ţin la acest autor, nu e neapărat să se considere că ţin în aceeaşi măsură şi la compatrioţii lor. După cum v-am mai spus, francezii m-au decepţionat mult în perioada lor „gauchistă”.

Aş putea numi şi alţi autori: Rebelais, Pascal,  Claudel etc. Dar vă sfătuiesc să-i citiţi mai puţin pe autorii citaţi.  Trebuie  să adaug că-mi plac mult de tot Andre Breton şi suprarealiştii, precum şi Tzara, care era român.

A.   B.: Dar dintre autorii români?

E. I.: Dintre autorii români ţin mult la Creangă, Eminescu, Urmuz şi Caragiale.

A. B.: Sunteţi un om religios?

E. I.: Încerc să fiu religios. Această problemă mă preocupă şi pe mine  în ultima mea carte, La quiete intermitente.

A. B.: Ce a însemnat pentru Dvs. imprevizibilul în viaţă?

E. I.: Posibilitatea de a reveni în Franţa, a fost imprevizibilă pentru mine şi a constituit un adevărat noroc al meu.

A. B.: Şi în final, doar câteva cuvinte cititorilor şi spectatorilor din Basarabia, care vă cunosc  şi vă admiră....

E. I.:  Eu îi salut şi-i îmbrăţişez pe toţi cititorii şi spectatorii mei din Basarabia. Îi admir şi sunt fericit că au o viaţă ceva mai bună ca altădată, Vă mulţumesc din inimă pentru faptul că îmi cunoaşteţi opera şi vă promit să vă scriu din nou dacă mai trăiesc. Vă mulţumesc încă o dată şi vă îmbrăţişez, dragă Andrei Burac.

 

Paris, 5 mai 1992

(„Observatorul”, 1992)

 


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T