CăutareSr
25 mai 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

Generaţia – veşnica repetiţie a vieţii

14 octombrie 2010, 14:57

Iată că a sosit şi ora splendidelor explozii ale culorilor asfinţitului de soare, când îmi revin în memorie întâmplări legate de anumite persoane şi, mai ales, de părinţii mei. Fiindcă numai în amintiri mai putem auzi unele sunete care au dispărut cu desăvârşire în lumea în care ne trăim zilele astăzi, amintirile din copilăria şi adolescenţa noastră îndepărtată.

 

Anul 1952. Vocea tatălui meu: „Totuşi, pleci de lângă noi... La vârsta ta, printre străini, te aşteaptă multe şi mari greutăţi...Şi în colhoz, dacă rămâneai, nu ţi-ar fi fost uşor...Acum stăpâni peste noi sunt alţii... Venetici.. Şi, de data asta, nu dintre cei buni ai stirpei lor... Ei au altă credinţă...Pe cărturarii noştri care te-ar fi luminat... cam pe toţi i-au vânat.. O mai fi rămas ei pituliţi pe undeva... Caută-i... Numai de la dânşii vei putea învăţa anumite lucruri bune pentru viitorul tău...”.

 

Cam pe la acea vârstă am şi început să conştientizez cât de importantă este pentru un tânăr succesiunea generaţiilor într-o societate, să încep a înţelege în adâncurile sufletului meu că întreruperea în veşnica repetiţie a vieţii este inadmisibilă. Mai ales între generaţiile de cărturari, de intelectuali, precum şi neliniştea noastră, a celor mai tineri de altădată, care căutau semnele de înrudire de ordin cultural ale neamului nostru cu alte persoane din alte generaţii, cu cei care, printr-o minune, supravieţuiseră după război, foamete, deportări, exterminări, colectivizare.

 

La  şcoala de medicină cu studii în limba rusă din Bender mi-a fost dat să cunosc câteva persoane despre care îmi vorbise tatăl meu. Erau evrei basarabeni, vorbitori şi de română, cu studii fundamentale făcute în ţările din extremitatea occidentală a Europei. Doar aceştia, în pauzele de recreaţie, îmi vorbeau ceva, mai pe ascunselea, şoptit, în limba mea. Iar după absolvire, cel mai îndrăgit de mine pedagog, dar şi intelectual de marcă, doctorul David Cioclea, spre marea mea mirare, m-a invitat acasă la el, pentru a-mi face două cadouri foarte preţioase, pe care le păstrez cu sfinţenie până astăzi. „Le-am moştenit de la un profesor de-al meu, care mi-a spus să am grijă ca niciodată în viaţă acest portmoneu să nu rămână gol, iar când va fi mai plin, să dau şi celor nevoiaşi. Şi să nu-mi tulbur niciodată apele sufletului, împrumutând bani de la oricine – bogat sau sărac.” Iar după ce îmi luase promisiunea că voi face şi facultatea de medicină, mi-a mai întins o foaie de hârtie, pe care era dactilografiat un text cu alfabet latin, spunându-mi următoarele: „Te-am ales dintre mai mulţi. Sunt prea bătrân ca să greşesc...”

 

Pe foiţă era textul unei rugăciuni. Recitind-o de nenumărate ori, totdeauna în singurătate, am ajuns s-o consider  pentru mine, viitor medic, mai importantă decât jurământul lui Hipocrate. Iar cu timpul am reuşit să pătrund şi în alte substraturi ale profunzimii ei morale, percepând  mai bine valorile pe care le promovau, prin însuşi modul lor de viaţă, intelectualii despre care am vorbit mai sus. Ţin să reproduc aici rugăciunea, deoarece cred că şi bună parte dintre intelectualii noştri de astăzi posedă această rară virtute. Cea despre care vă voi vorbi în continuare, cu certitudine, o posedă.

 

„Dumnezeule sfânt, înainte de a începe sfânta datorie de a vindeca creaturile tale, îmi înalţ privirea la credinţa Ta, cerând curaj şi putere ca în mod cinstit să-mi fac datoria şi să nu mă las orbit de daruri sau bani, sau cuvinte de laudă. Ajută-mă ca în fiecare om care suferă şi caută ajutorul meu să văd Omul. Bogat sau sărac, bun sau rău, prieten sau duşman, fă-mă să văd în el numai omul care suferă.  Dacă întâlnesc un alt medic cu mai multă înţelegere decât am eu, ajută-mă să vreau să învăţ de la el. Dacă cei ignoranţi îşi bat joc de mine, fă-mă, cu toate acestea, să cred  în iubirea mea pentru creaturile tale, în dragostea pentru profesia mea. Adevărul să-mi lumineze calea, căci fiecare pas greşit pe acest drum poate aduce moartea sau durerea creaturilor Tale. O, Doamne, Dumnezeul meu şi al datoriei, întăreşte-mă şi ajută-mă şi pune în mine linişte sufletească şi calm. Amin”.

 Maimonides, Moşe (1135 - 1204), medic, teolog şi filosof evreu. Născut la Cordoba (Spania).

 

În a doua jumătate a anilor 50,  fiind student la Institutul de Medicină din Chişinău, chiar din primul an am început să cunosc, unul după altul, nu prea mulţi, oameni din generaţiile înaintemergătoare, care trăiau înalt şi cu demnitate, oriunde ar fi locuit sau muncit în acest oraş, în care aproape peste tot se vorbea şi se studia în limba rusă. Şi printre aceştia, doar câţiva care urmaseră şi ceva studii liceale ori universitare în România sau în ţările Occidentului. Împreună cu nişte prieteni de suflet, la reîntâlnirile cu aceste persoane aproape că le cerşeam să-şi mobilizeze străfundurile memoriei lor, pentru a afla şi învăţa cât mai multe lucruri din cele pe care ei le învăţaseră până la instaurarea puterii sovietice. Pentru că noi nu le-am putut cunoaşte de la profesorii aproape agramaţi, pe care îi avusesem în şcoli, dar nici din bibliotecile sovietice ale timpului, cu maldăre de cărţi cenzurate, unele cu texte distorsionate, false sau chiar moarte încă de la tipărirea lor.

 

Un loc aparte în atenţia noastră îl ocupau oamenii de artă, în special scriitorii, ziariştii, compozitorii şi pictorii. Iar printre aceştia – Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu. Nu, pur şi simplu, doi artişti plastici, ci o familie alcătuită din doi oameni de artă, născuţi şi crescuţi în Chişinău, deci, orăşeni. Persoane cu studii în domeniu, printr-o minune nici plecaţi-fugiţi de groaza venirii comunismului, nici deportaţi-exterminaţi. Doi oameni de artă în plină maturitate, înzestraţi şi de natură cu un rar ferment al vieţii, oameni care nu erau intoxicaţi, ca mulţi alţii, de concurenţa şi invidia ce stau la baza efortului supraomenesc. Două persoane cuprinse de o pornire sufletească creatoare de nestăvilit, mergând umăr la umăr pe drumul artiştilor plastici profesionişti. Persoane trăind zi de zi nu numai cu arta, în atelierul lor modest, dar şi existând din artă, mergând cu capul sus şi cu mare credinţă pe drumul plin de spini şi umilinţe într-un imperiu cu o ideologie comunistă, care prezenta un subtil pericol pentru lumea civilizată. Persoane care posedau secretul – şi chiar îl practicau! – cum să-şi refuleze, şi într-un astfel de sistem, „hoardele sălbatice ale dorinţelor trupeşti şi sufleteşti”.

 

„Nici un ban, nici un cât de mare lux nu se compară cu marea plăcere de a face o adevărată artă”, ne tot repeta pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu, femeie de statură mică, cu chipul permanent bântuit de un freamăt, femeie înzestrată şi cu o energie comunicativă rar întâlnită. „Iată ce scria marele Rembrand în alte timpuri, care, bănuiesc, erau mult mai grele ca ale noastre”, continua doamna Valentina Rusu-Ciobanu în atelierul ei din sectorul Râşcani, ticsit de tinerii de pe atunci. „Eu sunt artist mai mult decât cetăţean! Da, cu viaţa şi sângele! Până la moarte!  Arta mea sunt eu, adevărul măruntaielor mele. E crucea pe care mă crucific. Credinţa mea şi spânzurătoarea. Paradisul meu”.

 

Cu această pictoriţă, eu şi cei care, nu prea mulţi, erau acceptaţi în preajma ei, am făcut schimb de cărţi în română, rusă, franceză şi engleză (limbă pe care ea a învăţat-o de sine stătător), am vizionat şi discutat spectacole şi filme. Dar şi politică... Discuţiile, aproape de fiecare dată, erau şi în contradictoriu. Am ascultat multă-multă muzică. Muzică atât de necesară nu numai pentru suflet, ci şi în tratamentul indispoziţiilor, care se întâmplă să ronţăie coardele sufleteşti cu atâta lăcomie... Muzica  – dintre toate artele, cea mai intensă -  cu misterul ei atât de necesar în viaţa omului... De altfel, precum şi poezia, şi literatura, şi arta plastică. Există atâtea suferinţe sufleteşti enigmatice, care se pot trata doar cu ajutorul artelor. Arte care se învaţă, care trebuie învăţate, ca mai apoi să copleşească înalt  cu misterul lor inimile celor care s-au străduit să le domine.

 

Tot de la această distinsă şi incontestabilă artistă, în tinereţile mele, am aflat pentru întâia oară că omul poate suferi mult mai cumplit şi de o altfel de foame, decât de o lipsă prelungită de hrană. Foame care nu poate fi potolită cu nimic altceva decât cu elixirul artei.

 

Astăzi, având în spate povara anilor, copleşită de experienţele vieţii, nu mai frecventează cu regularitate şi sfinţenie atelierul său de creaţie din sectorul Râşcani, folosindu-se de unul mult mai mic din casa în care locuieşte. Dar, la fel ca în timpurile de până acum, şi aici o însoţeşte, mereu, aceeaşi rugăciune a inimii. Ruga omului de artă, mereu gata de a gândi creator, de a polemiza cu orişicine despre creaţie şi despre viaţă. Maestra incontestabilă a penelului basarabean, doamna Valentina Rusu-Ciobanu, simte, ştie, dar este şi foarte conştientă de aprecierea şi recunoaşterea discipolilor, a consumatorilor de arte frumoase de la noi, dar şi de pe alte meridiane.

 

Recent, mai având încă o dată şansa de a fi invitat în vizită la marea Artistă – dar şi soţie, mamă, bunică şi străbunică! – în vechea casă de pe strada Grigore Ureche din apropierea bisericii Sfânta Vineri, am surprins-o pe amfitrioană trebăluind – exact ca în tinereţe! – prin curtea spaţioasă a casei. O casă  împrejmuită de o grădină cu certe semne pline de nobleţea şi tradiţiile vremurilor mai de demult, astăzi dispărute aproape cu desăvârşire în Chişinău, cu o curte plină cu flori şi umbrită de arbori „neschimonosiţi” de o îngrijire prea exagerată a mâinilor omului. Pe chipul doamnei – aceeaşi blândeţe şi bunăvoinţă, aceeaşi bucurie a revederii, gata în orice clipă de a-şi satisface plăcerile comunicării. Dându-ne cu părerile, şi unul, şi altul, despre câteva  „nimicuri” frumoase, dar necesare pentru viaţa noastră de zi cu zi, până la urmă, pe neobservate, am lunecat, ca de obicei,  la alte teme, mai grave, poate chiar şi mai pline de importanţă vitală. Că astăzi ne ducem viaţa într-o vreme neprietenoasă tuturora, într-un haos aproape generalizat al culturii, care se răsfrânge dureros asupra noastră, în special, asupra oamenilor de creaţie, mai ales asupra celor mai tineri. A luat în discuţie şi teme mai delicate, precum „frumuseţea imaginilor urâte”, despre aceea că şi omul are o datorie ca, cel puţin din când în când, să se mai întrebe dacă pe parcursul vieţii lui a avut şi stări de fericire şi, cu atât mai mult, stări de beatitudine. Şi dacă-i consecvent întru a-şi apăra fiinţa, şi dacă el, omul, poate fi sau este un destin chiar şi aici, în provincia noastră atât de amărâtă astăzi...

 

A câta oară am rămas convins că Basarabia noastră are o personalitate cu virtuţi universaliste ale cugetului, care pledează pentru o adevărată concordie a intelectualilor, aceasta bazată pe creaţie, pe adevărata valoare a spiritului, caz mai rar întâlnit printre intelectualii noştri dintre Prut şi Nistru...

 

La puţin timp, înainte de a ne lua rămas bun, abia de se auzi de undeva, din vecinătate, un plânset lung de copil, răspândindu-se în înălţimile cerului, doamna Valentina se nelinişti brusc, vibrând: „Oare ce s-o fi întâmplat?”, exact ca în tinereţe, atunci când o vizitam cu nereuşitele noastre, cu tristeţi profunde, bucuroşi că aveam cui le împărtăşi. Atunci, ea ne liniştea de fiecare dată, ne mângâia cu privirea, iar la despărţire ne repeta, în concluzie, cunoscuta maximă: „Şi asta va trece...”.

 

Făcând cale întoarsă spre casă, mă tot gândeam la aceşti doi oameni, contemporani cu noi, la Glebus Sainciuc şi la Valentina Rusu-Ciobanu, ca la nişte mari admiratori ai vieţii, fie ea oricum ar fi, ceva caracteristic doar artiştilor autentici, persoanelor de mare anvergură umană. Asemenea persoane, veritabile spirite umane, niciodată nu sunt ghidate de o iluzorie superioritate artistică sau de vârstă în relaţiile lor cu cei mai tineri şi chiar foarte tineri. Calitatea mea de prieten şi coleg cu asemenea oameni o consider un mare privilegiu şi un adevărat răsfăţ al sorţii.


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T