CăutareSr
25 mai 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

IUBIREA M-A HARPONAT CĂTRE UN ORIZONT IMENS

18 decembrie 2010, 17:24

 

Andrei Burac: Mult stimată doamnă Gabriela Melinescu, generaţia mea de cititori, şi din Basarabia, cunosc bine cărţile Dvs. editate în România. Iar colegii mei scriitori deseori îşi amintesc de ele ca de nişte opere adânc intrate în coloana vertebrală a scrisului românesc. Apoi au urmat anii de tăcere... Reapariţia din ultimul timp a scrierilor Gabrielei Melinescu în periodicele literare a fost pentru noi toţi o mare şi plăcută surpriză. Aţi cunoscut cumva şi Dvs. lucrări literare scrise în Basarabia?

Gabriela Melinescu.: „Anii de tăcere” în fond au fost foarte activi. N-am încetat niciodată să scriu şi dintr-o graţie specială să public în ţara în care trăiam. A fost esenţial să mă adaptez noilor condiţii. În Suedia am publicat tot atâtea cărţi câte publicasem în România, cărţi originale. Acum, sunt chiar mai multe, pentru că după moartea lui René am avut mai mult timp pentru scris...

Din păcate n-am citit prea mult din literatura contemporană a Basarabiei. Numai în mod sporadic ce s-a publicat în revistele din România. Dar am avut norocul să te întâlnesc pe tine Andrei, şi pe minunata ta soţie, Elena, pictoriţa. A fost un dar să ne întâlnim. Pentru mine contează mult să-i văd pe artişti în carne şi oase! Felul de a vorbi, de a surâde, de a strânge mâna, lucrul acesta e atât de inefabil la un creator şi mă învaţă mult despre acel suflet care se ascunde cu subtilitate sub atâtea veşminte.

A.B.: Aţi avut vreo ocazie să vizitaţi meleagurile noastre? Iar dacă nu aţi fost niciodată pe la noi, atunci cum vă imaginaţi Basarabia?

G.M.: Din păcate n-am fost niciodată în Basarabia. Dar pot s-o imaginez ca pe  o ţară plină de coline acoperite de vii roditoare. Colina e forma de relief care dispune cel mai mult la visare, spunea scriitorul  englez John Cowper Powys. Cred că spiritul voievozilor Basarabiei precum şi cel al marilor poeţi călătoreşte în vinul pe care-l beţi în fiecare toamnă. O veche cultură viticolă trebuie să dea oamenilor un natural spirit de veselie, de toleranţă, de generozitate, de bună dispoziţie. Într-un cuvânt viţa de vie şi zeul ei Dionysos îi face pe oameni civilizaţi, în mod special, precum cei care sunt conştienţi că şi nebunia e un subtil mijloc de cunoaştere. În ţările fără vin oamenii sunt obsedaţi de securitatea personală, de bătrâneţe, de vinovăţie imaginară etc. Cred că înţelegi ce vreau să spun. Vinul îi face pe oameni să se mai abţină de a controla totul şi îi lasă destinului mână liberă. Când spun asta trebuie să ştii că sunt departe de a admira beţia şi urmările ei nefaste. Vinul este pentru cei care nu se lasă învinşi de el. Pâine şi vin, comuniunea cea mai intimă cu Domnul. Am trăit mulţi ani în Elveţia într-o regiune de coline pline de păşuni, coline care precedau în mod armonios munţii. Ştiu că locuitorii unui asemenea peisaj au un fel de diplomaţie naturală, nu sunt aprigi precum cei din câmpie. În acelaşi fel trebuie să fie şi oamenii din Basarabia; cu un fel aparte de a acţiona. La un pahar de vin spiritele devin mult mai ascuţite. În faţa unei coline oamenii învaţă  ceva din unduirea plină de graţie a pământului...  Sigur, e un fel de a-mi imagina ţara ca văzută din nevăzut! Sunt la curent cu tot ce se întâmplă în Basarabia şi nu încetez să mă rog pentru libertatea ei, pentru uniunea care trebuie să se realizeze între toţi oamenii, victime ale unui regim atât de criminal. Sunt probleme foarte grave, ştiu.  Dar dacă ne gândim că timpul vieţii noastre  nu e decât o clipă a istoriei, trebuie ca noi oamenii să ne unim pentru a face faţă tenebrelor. Dumnezeu nu ne-a abandonat de tot. Contez pe el. Va trimite îngerii săi înainte ca un foc de nestins să se aprindă în lume.

A. B.: Ce imagine politică au suedezii despre Republica Moldova apărută pe harta lumii?

G. M.: Când ai fost în Suedia ţi-ai dat seama că suedezii, mai ales intelectualii susţin politica de independenţă a ţărilor din fosta URSS. Sigur că sunt multe de făcut, lipsesc în general informaţiile despre fiecare ţară. Scriitorii grupaţi în P.E.N. – centrul suedez sunt foarte angajaţi pentru a susţine respectarea independenţei Republicii Moldova. E foarte importantă dezvoltarea contactelor culturale între cele două ţări. Ştiu că Peter Curman, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Suedia are în vedere aprofundarea acestor contacte.

A. B.: În ultimii ani, în fostele ţări socialiste, s-a scris mult despre un fel de apatie culturală a Occidentului. Ce ne-aţi putea spune, de acolo din interior, despre acest fenomen?

G. M.: “Apatie culturală”? N-am observat aşa ceva. Dimpotrivă aş zice: trăim o gravă criză financiară, şomajul creşte, oamenii sunt împuşcaţi în plină stardă (străinii veniţi din alte ţări!). E o confuzie generală şi oamenii găsesc un adăpost binevoitor sub aripile culturii. E adevărat că artiştii au probleme economice tot timpul. Dar acum ca niciodată comercialismul e demascat. Sper că literatura şi arta autentică să-i ajute pe oameni să vadă esenţialul. Planeta întreagă poate se găseşte în faţa unei revoluţii spirituale. Artele nu vor dispare niciodată pentru că sunt un mod de a fi a unor indivizi dotaţi cu darul exprimării. Dar talentele sunt rare. Comercialismul  a făcut inflaţie de talente. A creat impostura. Cu timpul, Deo concedente, arta nu va mai servi comercialismul.

În ultimii ani politica a creat atâtea tensiuni încât bieţii oameni s-au obişnuit cu o atmosferă de paroxism. Nu vreau să spun că vor veni timpuri mai bune, dimpotrivă. Dar cel puţin arta va recâştiga locul ei, rolul ei de martor şi consolator, de creator de mituri la care oamenii se vor referi ca să iubească viaţa în continuare.

A.B.: Ce înseamnă pentru un poet suedez editarea unei cărţi de poezie? Care sunt tirajele acestora într-o ţară ca Suedia?

G. M.: Acelaşi lucru ca pentru un poet din Basarabia sau Franţa: o comunicare pe plan spiritual cu timpul tău. Diferenţa e că editorii pierd mult cu poezia, pentru că ei vor să facă tiraje mari, să vândă cât mai mult. Şi după cum ştii, cititorii de poezie (peste tot) nu sunt în număr prea mare. Tirajele sunt între 2000–3000.

Depinde de speranţa fiecărui editor şi de popularitatea poetului. Când Octavio Paz a luat premiul Nobel lumea a căutat în zadar cărţile în care s-au publicat în tiraj foarte mic, pentru că era cunoscut doar de o mică parte a cititorilor. E normal să fie aşa, poetul e în drum spre ceva care se realizează treptat.

A. B.: Dar editarea unei cărţi de proză?

G. M.: Pentru proză e puţin altfel pentru că se pleacă de la prejudecata că oricine poate citi proza. Sunt cluburi literare şi tirajele ajung  până la 7000 de exemplare, poate chiar şi mai mult, ca să nu mai vorbim despre reeditarea în pocket (ediţie populară).

A. B.: Se citeşte mult în Suedia?

G. M.: Am impresia că se citeşte mult. În fiecare an se face REA, adică se vând cărţi la un preţ redus; atunci toată lumea se grăbeşte să cumpere saci de cărţi. E o isterie plăcută.

A. B.: Ce loc ocupă în viaţa unui suedez televizorul? Dar teatrul? Dar sălile de concert?

G. M.: Aproape toată lumea e fixată pe televizor, e un fel de intermediar între noi şi lumea întreagă. Un fel de autoritate la domiciliu. Teatrul şi sălile de concert sunt active şi importante dar în acest timp chiar şi ele au probleme financiare. Totuşi statul care e importantul sponsor al vieţii culturale le ajută. Acelaşi lucru pentru edituri şi jurnale; statul ajută cultura sub forma unui ajutor care e un factor foarte stabilizator.

A. B.: În ce măsură sunt cunoscuţi scriitorii români în Suedia?

G. M.: Soţul meu René Coeckelberghs a publicat mulţi scriitori români şi din alte ţări foste comuniste, într-un timp când nimeni nu era prea interesat de literatura acestor ţări. Apoi datorită evenimentelor politice interesul a crescut deodată ca să cadă apoi din nou vertiginos. Mulţi scriitori au fost publicaţi din cauza revoluţiei din România, cu toate că ei meritau să apară independent de evenimentul istoric. Cred că scriitorii trebuie să fie consideraţi în afara tuturor acestor evenimente care le-a împrumutat o falsă aură. Jurnalele folosesc aceste prilejuri pentru a mări tirajele. Apoi urmează o tăcere şi o indiferenţă teribilă. Dar cred că literatura română e cunoscută în Suedia şi continuă să fie cunoscută precum toate literaturile lumii. Dar există o preferinţă netă pentru literatura anglo-saxonă, de aceea sunt rari editorii care se interesează de celelalte literaturi. Comercialismul guvernează încă piaţa literară cu toată criza financiară. Dar după cum ştii, viitorul e plin de surprize.

A. B.: “Întrebi ce e libertatea?” zice Seneca în una din celebrele sale scrisori către Luciliu. Şi tot el răspunde: “A nu fi sclavul unui lucru, nici unei necesităţi, nici unei întâmplări, a coborî soarta până la tine”. Ca toţi oamenii scrisului, îndrăznesc să cred că aţi meditat mult şi despre libertate. Aţi râvnit-o? Aţi căutat-o? Aţi cunoscut-o?

G. M.: Pentru mine libertatea e răspundere. Faţă de toate faptele mele, vorbele sau cele exprimate în scris; un fel de luciditate în faţa conştiinţei mele. Sigur că de multe ori conştiinţa intră în conflict cu pasiunea care e un foc care arde totul jur-împrejur. Dar până acum am reuşit să ţin în echilibru cât de cât cele trei tendinţe ale caracterului omenesc: luminoasă, pasională şi tenebroasă. Sunt responsabilă pentru tot, recunoscând totodată că există lucruri care se produc spontan şi nu depind de voinţa mea. Dar la vârsta la care am ajuns caut să-mi dirijez voinţa, să-mi controlez gândurile şi să stăpânesc ceea ce e rău şi deplorabil în mine. Viaţa conjugală m-a ajutat mult să mă ameliorez; confruntarea zilnică cu o voinţă la fel de puternică ca a mea mi-a mobilizat forţele inteligenţei şi atenuat focul pasiunii. E un studiu şi o luptă care nu se sfârşeşte decât cu moartea. Sper să continui în altă viaţă această muncă grea făcută asupra caracterului meu dificil, imprevizibil şi nerăbdător. N-am căutat niciodată libertatea pentru că mă simţeam în mod inconştient tot timpul liberă. În mod paradoxal îmi plăcea viaţa chiar tragică pentru că ştiam că moartea e o poartă de ieşire elegantă, un fel de Messia  cum a scris marele Singer! Aveam exemplul tatălui meu care sa sinucis din mândrie şi dezgust pentru istoria care l-a umilit. Sentimentul meu de libertate vine din sentimentul că viaţa e bine făcută şi toată creaţia trebuie să moară ca să regenereze. A muri mai devreme sau mai târziu era acelaşi lucru pentru mine. Întâlnindu-l pe René viaţa mea s-a schimbat total. Libertatea nu mai era să te laşi în voia pasiunii şi să te sinucizi când nimic nu mai merge. Dimensiunea morală, dar mai ales cea religioasă mi-a inspirat gândul obsedant că suntem cu toţii născuţi cu un scop. Sunt liberă când răspund de tot ce am făcut; e un fel de eliberare cotidiană pentru a merge mai departe. Eu sunt nu numai o fiinţă care trăieşte în istorie ci cu mult mai mult, sunt o parte infimă din acel suflu divin care animă totul. Când îl porţi pe Dumnezeu în inimă nu poţi să te porţi decât în mod cinstit şi să regreţi amarnic de fiecare dată când te-ai rătăcit sau ai uitat că în rubinul inimii locuieşte El.

A. B.: Aveţi o experienţă aparte de viaţă – cel mai de preţ capital pentru un creator. În ce măsură înstrăinarea de Patrie îl poate ajuta (ori viceversa) pe un scriitor în procesul de creaţie?

G. M.: E o probă foarte grea care nu se sfârşeşte decât odată cu viaţa. Cum am mai spus, totul a fost greu şi totul devine din ce în ce mai greu. Nu aştept vreo eliberare totală atâta timp cât trăiesc. Trebuie să suport totul şi să îndur cu... bucurie! Eu nu fac prea mare caz de dorul de patrie. Mă simt bine peste tot, pe toată planeta, la fel de bine cum m-am simţit  şi în patria natală. Crezi că în ţară  nu mi-ar fi fost uşor? Dacă eu sunt un om bun, bunătatea mea se revarsă şi asupra ţării în care m-am născut. Înstrăinarea de patrie poate fi fatală pentru un scriitor care refuză să se integreze ţării în care trăieşte. E bine să faci tot ce e greu şi tot ce îţi cere un efort. Asta ajută mult la dezvoltarea disciplinei. Cel mai urât lucru e să nu faci nimic şi să-ţi plângi tot timpul soarta.  Caracterul meu îmi spune că e bine să dau o luptă chiar dacă nu o voi câştiga.

A. B.: Ce înseamnă o zi de sărbătoare pentru D-voastră?

G. M.: O adevărată zi de sărbătoare pentru mine va fi când Domnul nostru va apare pe Muntele Măslinilor, sau când voi părăsi viaţa mulţumită şi cântând, bătând din palme ca Blake, pentru a-i reîntâlni pe cei pierduţi. Dar o mică zi de sărbătoare pentru mine este să stau acasă, în mijlocul patului nostru larg, înconjurată de cărţile „O mie şi una de nopţi”, ediţiile mele iubite: Galland, Burton, Mardrus, şi ediţia suedeză a profesorului Ostrup plină de ilustraţii. Să citesc din ediţia suedeză şi să mă amuz copios controlând variantele fantasmagorice şi sublime ale  celorlalţi mari traducători...

A. B.: Citindu-vă cărţile, orice om rămâne cu impresia că autoarea lor a cunoscut marea bucurie a dragostei. Dar a cunoscut ea oare şi fericirea?

G. M.: Întrebare inteligentă! După cum ştii, dragă Andrei, dragostea nu e sinonimă cu fericirea, dimpotrivă, iubirea e plină de suferinţă sau e suferinţa – însăşi concentrată la maximum. Dacă am cunoscut fericirea asta s-a întâmplat târziu când l-am contemplat pe cel iubit cu alţi ochi decât al iubitei. Când aveam un fel de simpatie universală pentru cele inanimate. Atunci când am folosit perspectiva păsării. Altfel pasiunea iubirii e ca poezia: un foc arzător care vine şi pleacă lăsându-te bolnav. De aceea prefer proza care este precum viaţa conjugală cu bucuriile ei mici, cu marea complicitate dintre soţi care devin cu timpul un singur trup. Şi cu bunătatea soţiei care nu ţine supărare pentru faptul că uneori bărbatului îi lipseşte fidelitatea. E o artă să fii fericit în cuplu. E o artă şi să trăieşti singur bucuros de faptul că mai eşti în viaţă şi poţi să te gândeşti cu plăcere la tot ce ai trăit. Dar până la urmă, dacă ar fi să trag vreo concluzie nu cred că oamenii îşi propun să fie fericiţi. E ca şi cum ar iubi durerea şi ar căuta-o cu lumânarea. Puţini sunt cei care vor cu adevărat să fie fericiţi şi caută să inventeze o filosofie în acest sens.

A. B.: Aţi putea să ne dezvăluiţi câte ceva despre legenda volumului de poezie „Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere” apărut tocmai în anul 1972?

G. M.: Volumul acesta a apărut când tatăl meu s-a sinucis. Multe poezii au ceva din atmosfera în care am trăit atunci. Mă simţeam vinovată că dădusem prea multă atenţie pasiunii mele şi îl uitasem pe tatăl meu care a fost un om foarte interesant şi avea pentru mine o prietenie specială. De la el am învăţat să citesc mult şi să consider sărbătorile un bun prilej pentru a face lecturi nesfârşite. Aveam impresia că am fost un copil ingrat pentru nişte părinţi atât de dureros sacrificiali...

A. B.: Din cele câteva scurte întâlniri pe care le-am avut la Stockholm ştiu că l-ai cunoscut pe Nichita Stănescu. Ce a însemnat pentru Dvs. acest mare noroc?

G. M.: „Cunoscut” în sensul Vechiului Testament; adică l-am iubit. A fost un mare noroc reciproc. Eram foarte tânără. Era frumos ca un prinţ, apoi a devenit ca un înger izgonit din cer. Nichita a încurajat toate trăsăturile ludice ale caracterului meu. Întâlnirea noastră a fost de natură astrală. Timp de zece ani, trăiam      gândindu-mă la Nichita. Am învăţat să beau, să fiu gata de orice mare aventură. Mai târziu s-a văzut că eram în stare să merg chiar pe linia Carului Mare! Cum spuneam la început: am învăţat multe prin nebunie. Tot timpul ştiam că aveam dreptul să fac orice nebunie cu condiţia să nu mă distrug. Şi a fost perfect. O reuniune de magicieni, din care a luat naştere o filosofie, un mod de a fi: bobinocheria! Nu e cazul să spun aici  că poezia poate e inferioară persoanei. Nichita ca persoană, ca spirit viu era cineva de nedescris de generos şi copilăros; un iubit al zeilor!  Apoi îngerii mi l-au trimis pe René. L-am făcut să se întâlnească cu Nichita şi s-au plăcut nespus de mult! Eu eram oglinda în care ei se vedeau frumoşi ca nişte copii magici. Nu cred că toate iubirile astea vin din hazard. Aveam tot timpul sentimentul că pe aceşti doi oameni extraordinari i-am cunoscut şi iubit dintotdeauna. Acum când ei nu mai sunt, durerea absenţei lor e poate  pedeapsa cea mai mare care mi s-a dat. Mulţi au suferit din cauza acestor iubiri... Dar iubirea e cum spuneam: suferinţă. O suferinţă căreia e greu să rezişti. Dar acum văd, că acest impuls divin fatal în loc să mă distrugă m-a fortificat, m-a harponat către un orizont imens.

A. B.: Care sunt cărţile de care nu aţi putea să Vă despărţiţi în nici un caz?

G. M.: Aş lua cu mine mai întâi Biblia care nu e o carte ci o bibliotecă. Apoi Măgarul de aur al lui Apuleius şi ediţiile celor O mie şi una de nopţi ale lui: Galland, Mardrus, Burton, Ostrup cu ilustraţii viu colorate. A citi, spunea Marina Ţvetaeva, înseamnă a participa la procesul creaţiei. Cititul înseamnă totul pentru mine. Un cititor  e în felul său un creator inefabil. Whitman spunea că marea Poezie e posibilă numai dacă există mari cititori.

A. B.: Volumul de versuri Casa de fum apărut în Suedia în 1982, pe care mi l-aţi dăruit cu o frumoasă dedicaţie, are şi o foarte originală prezentare grafică, semnată tot de Dumneavoastră. Mai păstrez şi acum în memorie imaginile picturilor văzute în atelierul pictoriţei Gabriela Melinescu. Şi aş dori să Vă mai întreb ceva. Lungă v-a fost calea  sau căile până aţi ajuns la această aleasă ţinută artistică?

G. M.: Am început prin a picta icoane pe sticlă, imediat după plecarea din ţară. Poate din dor, mai ales după satul mamei mele, Văleni-Câmpulung. Acolo, în satul ei se picta şi se broda cu fire de mătase viu colorate, totul ca o reminiscenţă a unei vieţi paradisiace prenatale. Apoi am învăţat singură să gravez pe plăci de aramă, după ce citisem William Blake care împreună cu fratele său descoperiseră o metodă simplă şi originală de a grava fără presă. E o artă minunată, fără sfârşit, pe care sper s-o exersez de-a lungul mai multor vieţi. René m-a încurajat mult precum şi prietenii-gravori din Lausanne unde am expus gravurile mele. Dar am început propriu-zis să pictez din iubire pentru chipul Maicii Domnului, Regina Cerului, cea pictată mereu într-un imens fond albastru. Apoi am pictat Christ-Pantocrator, Sfinţii Profeţi şi multe poveşti din Vechiul şi Noul Testament. După moartea lui René am încetat să mai desenez. Sper acum, în apropierea Sfintelor Paşti să reiau plăcile abandonate acum trei ani. Cu ajutorul rugăciunii inimii: „Doamne Isuse Hristoase, ai milă de mine păcătosul!”  sper să fac câţiva paşi pe drumul purităţii. Artiştii sunt privilegiaţi. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să muncească zilnic „ca şapte sclavi” cum spunea sublimul pictor olandez Vincent.

Stockholm, 11 martie 1992

(„Columna”, 1992)

 


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T