CăutareSr
19 iulie 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

TAINE ŞI DESTĂINUIRI DESPRE LITERE ŞI CUVÂNT

18 decembrie 2010, 17:27

 

Andrei Burac:  Stimate dle Alexandru Lungu, lumea se arată astăzi a fi foarte departe de perfecţiune. Cu toate acestea, în ultimul timp se vorbeşte tot mai mult că din anul 2000 omenirea va cunoaşte prosperitatea şi un progres accelerat. Pârghia va fi spiritualitatea. Aş vrea sincer să cred  într-o astfel de schimbare. După părerea Dvs. există vreo şansă?

Alexandru Lungu: O lume perfectă după izgonirea din rai nu a mai existat niciodată. În ziua a şaptea, cea a odihnei contemplative, lumea proaspăt însufleţită era desigur de o armonie desăvârşită şi neştirbită încă. Dar din umbră, îngerii         (de-) căzuţi, demonii funeşti ascunşi în rămăşiţele tenebrelor pândeau cu ochii înrăiţi minutele facerii. Curând armonia lumii a  fost înlocuită de lupta, crâncenă şi neistovită, dintre bine şi rău, luptă care se poate cu uşurinţă citi nu numai în paginile istoriei, ci mai ales şi foarte pe viu, în întâmplările ce năvălesc planeta noastră cea de azi şi de toate zilele. Omul, de când lumea şi pământul, este însetat de perfecţiune, dar nu nimereşte decât foarte rar căile ce-l pot apropia. Din multe părţi este îmbiat să-şi astâmpere setea de perfecţiune. De cele mai multe ori aceste îmbieri sunt ispite înşelătoare. Chiar cele ce se arată, la începuturi, a fi porniri drepte, se frâng după un răstimp, pentru că demonii nu dorm. Câte religii, revoluţii, mişcări politice, avânturi sociale, răsturnări şi războaie nu au înşelat setea de perfecţiune a omului, proclamându-şi drept ţintă o aşezare ideală a stărilor şi lucrurilor, dar nereuşind să pună pe picioare nici măcar o lume mai bună?  Lumea de ieri, de alaltăieri sau de acum o mie de ani nu a fost, esenţial, nici mai bună, nici mai rea decât cea de azi.

Sortită a fi imperfectă, lumea nu este totuşi străină unor întruchipări ale perfecţiunii. Asemenea întruchipări nu pot fi rodite decât de spiritul înalt al omenirii. Celelalte planuri ale activităţilor umane – politic, tehnic, militar – nu-şi pot deschide nicicând măcar o tendinţă spre perfecţiune. Alexandru Machedon a fost mare, Homer este perfect. În sfera perfecţiunii respiră atemporal, adică dincolo de timp, împliniri individuale şi înfăptuiri quasi-anonime, să le zicem colective. Toate sunt lucrări ale spiritului, care dăruiesc lumii stări de nemurire, statornicie o dată pentru totdeauna în lumina orbitoare a perfecţiunii. Fără să enumăr ordonat, mă gândesc la cabalistul profetic Abulafia, la Francisc din Assisi, la Dante, la catedralele romantice din Burgundia, la Isaac Luria, la miraculoasele pietre din Insula Paştelui, la Cabalistul creştin Pico de la Mirandolla, la Bach, la Brâncuşi şi la multe alte străluciri minunate. Întruchipările perfecţiunii, prin însăşi natura lor, se aşază în afara proceselor de evoluţie sau progres şi nu pot fi împinse pe scara unor măsurători comparative. Fiecare îşi este egală sieşi şi nu poate fi văzută decât în propria sa  eternitate. Reprezintă oare teatrul lui Cehov un progres faţă de Shakespeare? Şi Beethoven faţă de Vivaldi, Rimbaud faţă de Baudelaire, Chagall faţă de Cézanne?

Căile progresului sunt sortite altor activităţi omeneşti, de la tehnică la economie, de la sport la ştiinţele aplicate şi aşa mai departe. Aceste căi, uneori spectaculoase de-ţi iau ochii, sunt întortocheate şi ambigue, conducând uneori nu la o înflorire a vieţii, ci la sărăcirea ei. Fizica nucleară ne oferă  nu numai noi surse de energie de o mare eficienţă, ci şi hora mai mult sau mai puţin ocultă şi psihotică a armelor atomice. Ultimele decenii au prins întreaga planetă într-o reţea electronico-digitalo-satelitică şi viaţa oamenilor este supusă, în intensităţi diferite, urmărilor acestui progres tehnic de-a dreptul revoluţionar. Comunicarea a dobândit viteze atât de mari încât, tocmai din pricina accelerării  aproape nelimitate, îşi pierde de multe ori respiraţia umană, devenind un flux de semne precise, dar reci şi neutre. Un fax nu este o scrisoare. Un basm desfăşurat dintr-o casetă video are pentru un copil de patru ani cu totul alt ecou decât acelaşi basm povestit de o bunică. În general, capcana tele-vidio ne fură vraja cuvântului şi ne săgetează cu imagini care, chiar dacă sunt bine strunite, îngrădesc sau chiar ucid imaginaţia. O lectură dăruie o participare directă la “reconstrucţia” atmosferei şi a personajelor de către fiecare cititor, aşa cum şi le imaginează el. Trecerea unei cărţi în benzi desenate sau într-un telefilm duce la un fel de surogate şi constituie o cădere din cultură în subcultură. Îndepărtarea – slavă Domnului doar parţială – de carte duce la un consum mai larg de informaţii culturale şi paraculturale, primite mai uşor, mai repede, dar şi mai superficial. Una este a afla mai mult, mereu mai mult – şi altceva a-ţi însuşi sâmburii esenţiali ai celor aflate. Sub presiunea progresului tehnic, omul de azi acumulează cantităţi imense de date, dar din cauza vitezei nu mai are timp să contemple şi să viseze, uitând  fie şi parţial nevoia de a se îmbogăţi sufleteşte.

Întorcându-mă abia acum direct la întrebarea D-tale, voi observa că în anul 2000 figurează în multe proorociri  şi profeţii fie ca prag de trecere întru regăsirea unei umanităţi atât de strâmtorată astăzi, fie ca un sfârşit al timpului terestru. D-ta nutreşti speranţa că anul 2000 va fi un prag spre mai binele omenirii, iar pârghia acestei treceri va fi spiritualitatea. O prea frumoasă iluzie – cred eu. Cum am încercat să sugerez, ocolind întăi un răspuns direct, spiritualitatea se află deasupra celorlalte planuri de existenţă ale lumii, pe care le poate influenţa foarte indirect, deosebit de lent şi doar într-o mică măsură. Istoria  politică, militară, economică, tehnică îşi consumă mersul şi mai ales convulsiile cu totul în afara unor coordonate spirituale. Mi se pare de aceea că spiritualitatea nu poate fi o pârghie folosibilă în săvârşirea unor momente mai mult sau mai puţin hotărâtoare pentru evoluţia istorică a lumii.

Dacă anul 2000  nu va aduce sfârşitul lumii, va fi după mintea mea un an mai mult sau mai puţin oarecare, jubilat pentru rotunjimea numărătorii şi trecerea timpului calendaristic într-un alt mileniu. Să nu uităm că lumea se apropie de anul 2000  împovărată de sălbăticia unor crime istorice recente, purtând nu numai cicatrici, ci şi răni încă deschise sau redeschise ale celor două totalitarisme care au sfârtecat fiinţa Europei. Totalitarisme formal opuse, dar de fapt strâns îngemănate în rădăcinile şi dezlănţuirea lor, amândouă nu numai ignorând dispreţuitor spiritualitatea, ci încercând cu perversitate diabolică să o sugrume. Atâta vreme cât cele două năpaste istorice sunt încă un fel de cadavre vii, emanând ură, intoleranţă, însetate fiind de a domina prin ucidere şi împilare, cum s-ar putea deschide un drum spre un mai bine al omenirii? Progresul e o speranţă înşelătoare,  aflându-se parţial în slujba răului. Ştiu că un cărturar a formulat ideea după care “mileniul al treilea va fi religios sau nu va fi”. S-ar putea ca în acest gând să existe un sâmbure de adevăr, după o supra-saturare de raţionalism îngust, după impregnarea excesivă cu ideologii materialiste şi sub presiunea tehnicizării exorbitante, sărăcitoare a spiritului, ar fi posibil ca în lume să bată valuri noi şi intense de religiozitate. Aceasta nu va constitui însă, ca să folosesc cuvântul D-tale, “o pârghie” pentru împingerea lumii spre mai bine. Plecând din spiritual, dar păstrând cu acesta doar unele interferenţe, religiile cad pradă unor patimi pustiitoare, ajungând să instrumenteze ura, intoleranţa şi răzbunarea oarbă. Nu are rost să privim în veacurile din urmă; este suficient să ne întrebăm doar dacă sângeroasele lupte (în bună parte religioase) din Irlanda sau fanatismul criminal şi terorist al islamiştilor fundamentalişti, care seamănă moarte în mai multe părţi ale lumii sunt forme mascate ale dorinţei de bine ori forţe dezlănţuite ale răului?

Îmi pare rău aşadar că nu mi-e cu putinţă să împărtăşesc, dragă Domnule Andrei Burac, speranţa legată de anul 2000. Barbaria continuă, spiritul rămâne şi supravieţuieşte tuturor încercărilor cărora lumea le este supusă de către puterile răului.

A. B.: Se spune că o dată rostite, cuvintele nu dispar, ci compun o altă lume, în univers. Ce credeţi despre această virtuală înveşnicire a cuvintelor?

A. L.: Această ipoteză asupra puterilor rostirii şi a supravieţuirii universale a cuvintelor trebuie privită, după a mea părere, ca o frumoasă metaforă aproximând un adevăr afirmat în graba unei generalizări îndoielnice.

Nu orice rostire e sortită unei statorniciri. Depinde cine, cum şi ce cuvinte rosteşte. Vorbăraia, pălăvrăgeala, comunicarea strict informativă cad, de la bun început, în afara rostirii. Lumea noastră e dominată de cuvinte efemere, de vocabule ce se vestejesc cu o repeziciune dezolantă, de cuvinte al căror sens este trucat sau doar în aparenţă existent. Discursul politic este exemplul cel mai elocvent de pseudo-rostire, dar nici alte manifestări orale sau scrise ale “vieţii publice” nu rămân cu mult în urmă. Cuvintele cui izbucnesc dintr-un sâmbure de veşnicie şi ridicându-se într-una din cele şapte sfere cereşti, alcătuiesc lumi şi universuri înveşnicite deasupra vorbăriei care ne împresoară?

Sunt cuvintele marilor poeţi, ale înţelepţilor ce-şi pun gândirea în slujba Binelui celui neclintit şi mai sunt cuvintele unora  dintre sfinţi, ale celora ce cunosc zborul spiritului şi nu se lasă adormiţi în tocirea dogmelor. Din aceste cuvinte se formează lumi şi universuri dăinuitoare, care se află deasupra-ne iluminând împlinitor  lumea, hărţuită de haitele răului, în care ne-a fost sortit şi vieţuim. Asemenea străluminări sunt lumea homerică, spaţiile pithagoreice şi platonice, universul dantesc, nebuloasa spirituală a lui Maimonide, aureola vie a lui Francisc din Assisi (cel ce vorbea limba păsărească), lumea shakespeariană, universul eminescian, ca să nu amintesc decât unele dintre podoabele de aur ale omenirii.

A. B.: Texte influienţate de Dumnezeu... Texte cereşti... Texte umane... Care, după opinia dumneavoastră, au fost instrumentele cu care Dumnezeu a creat lumea, literele sau cuvintele alcătuite din litere?

A. L.: Lumea nu a fost făcută de Creator înlăuntrul Său. Dumnezeu, pentru a avea un spaţiu în care să aşeze după voie Lumea, şi-a schimbat pretutindenea (fără a şi-o micşora) retrăgându-se în Sine. Un fel de exil interior, prin care a apărut haosul primordial în care a acţionat vrerea divină. Ordinea în naştere din haos.

Că Dumnezeu a folosit la facerea lumii litere şi cuvinte mi se pare neîndoielnic. Trebuie însă să nu uităm că literele şi cuvintele Sale sunt departe de a fi identice cu cele ale omenirii. Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, iar omul a creat litere şi cuvinte după asemănarea (imaginată) a celor divine. Inspirate de Nemărginire, literele şi cuvintele noastre trăiesc în mărginirea condiţiei umane. Facerea iniţială a pământului, care “era fără chip şi pustiu” (dar începuse să existe), s-a înfăptuit prin litere. Ceea ce numim astfel au fost un fel de prime nuclee ale creaţiei, pe când “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Confluenţa acestor nuclee-litere  a dat suflării divine haina strălucitoare a Cuvântului. Creaţia s-a împlinit prin rostire (“şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!”) şi prin dăruire de nume (“şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte”).

Şi în imaginea lumii noastre rostirea  constă din cuvinte în mişcare, iar dăruirea unui nume este actul esenţial al creativităţii umane, fapt evident cu precumpănire în poezie. Mi se pare minunat că în limba română unele cuvinte poartă în sine rădăcini şi rezonanţe legate strâns de Creaţia divină. Însuşi cuvântul vine la noi cu vântul, adică printr-o suflare. Ori Cuvântul prin care s-a alcătuit  lumea a purces din suflarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte rostirea, conferind cuvintelor mişcare şi stârnindu-le iradierea creatoare, poartă în sine şi răsunetul puterii de a da rost celor create. A rosti şi a rostui cresc, în limba noastră, din aceeaşi tulpină.

A dărui nume înseamnă a statornici desfăşurările toate ale lumii, de la macrocosmos la microcosmos, adică de la Univers la om. Ziua şi noaptea şi-au statornicit crugul primindu-şi numele prin rostirea divină. Pe tărâm uman, existenţa oricărui lucru sau fenomen e condiţionată de matca numelui dăruit de om. Îngerii şi demonii, bucuria şi jalea, piatra şi apa, stelele şi mlaştina, arborii şi şerpii, emblemele şi umbra, toate pe lume nu există decât prin numele lor şi nicidecum în afara numelui.

A. B.: În coşmarul lingvistic ce le-a fost dat de către o neagră soartă mai multor popoare din fosta U.R.S.S., unele cu o vechime destul de mare în istoria civilizaţiei europene, intelectualii se întrebau până şi în ce limbă vorbea Dumnezeu. În ce limbă credeţi că vorbea Dumnezeu? Părinţii bisericii  şi unii sfinţi consideră limba ebraică, limba primordială a umanităţii.

A. L.: Dumnezeu vorbeşte toate limbile lumii noastre şi ale tuturor lumilor. Eu vorbesc cu Cel de sus, bineînţeles prin intermediul îngerilor, limba română. Credinţa că Dumnezeu vorbea, la Facerea lumii, limba ebraică este legată de apariţia şi vechimea miraculoasă a alfabetului ebraic. Până la cutezanţa nesăbuită a Turnului Babel, întreaga omenire, urmaşă a lui Adam, cunoştea şi folosea o limbă unică, probabil, dar nu sigur, numai vorbită. S-ar putea ca limba unică, cea de dinainte de Babel, să fi fost ebraică sau o formă precursoare a sa. Mulţimea de limbi ieşite din încurcătura babeliană au început apoi, de-a lungul a foarte multe milenii, să-şi caute întruchiparea într-o existenţă scrisă. Se iviră astfel “semnele” scrijelate în lut sau în piatră, un fel de traduceri grafice ale noţiunilor elementare. Pentru un ou se “scria” chiar un ou, pentru un om o schiţă cu un cap şi două picioare. Drumul până la litere era neînchipuit de lung. Istoria scrierii, scrisă şi rescrisă de zeci de ori, arată că drumul acesta a fost parcurs cu paşi mici şi a fost animat de un răbdător proces de abstractizare. Pictogramele („semnele” iniţiale), pentru a putea reprezenta nu numai obiecte, ci şi idei, s-au alăturat una alteia ori au dobândit o încurcătură simbolică. Astfel, imaginea unei păsări alături de un ou semnifica “fecunditate”, două linii încrucişate evocau “conflictul”, “duşmănia”, iar două linii paralele “prietenia”. Cu timpul, cu ajutorul “contextului”, alăturarea pictogramelor a făcut ca multe dintre ele să poarte semnificaţii multiple. De pildă semnul unui picior se putea citi “a merge”, “a sta în picioare”, “a transporta” etc., în funcţie de semnele ce-l precedau sau îl urmau. Mai mult decât un progres, o adevărată şi fecundă evoluţie s-a produs prin fonetizarea pictogramelor, adică legarea unui sunet al limbii vorbite de un anumit semn grafic. Astfel s-a deschis drumul spre scrierea adevărată şi, mai departe, spre alfabet. Primele alfabete rudimentare, amestecând încă pictogramele cu semnele devenite litere, se află în descoperirile arheologice din Sumer şi Egipt. Apoi a apărut o scriere cuneiformă, un alfabet nedesăvârşit încă. Se consideră că întâiul alfabet, din care au pornit mai târziu altele, este cel fenician, necuneiform, vechi de cel puţin 4000 de ani. Celelalte alfabete grec, latin sunt mult mai “tinere” (2400–2700 de ani), iar cel arab şi cel slav au apărut în primele secole ale erei noastre.

Am creionat aceste repere istorice asupra scrierii pentru a scoate în evidenţă locul oarecum aparte al alfabetului ebraic. Chintesenţă a abstractizării grafice, cele 22 litere poartă o dublă semnificaţie, fiecare dintre ele având şi o valoare numerică. Fenomenul e prezent şi în alfabetul latin, având însă un caracter limitat şi convenţional; numai câteva litere latine marchează un număr rezultat al unei “comodităţi”. În alfabetul ebraic legătura dintre litere şi număr, străină aplicaţiilor directe şi imediate, trăieşte în şi dintr-un “sistem” de o complexitate inepuizabilă. Valoarea numerică a fiecărei litere nu-i este atribuită  acesteia din urmă după criterii raţionale. Naşterea şi existenţa lor sunt simultane, ele fiind o entitate indestructibilă ce include un sâmbure de mister. Numărul trăieşte în şi prin literă, litera în şi prin număr. Această permanentă logodnă face ca alfabetul ebraic să dăruiască, pe lângă citirea curentă, o “citire” secundă (dar nu secundară), mai întinsă şi mai adâncă, dezvăluitoare de mistere. O parte a Kabbalei literelor, numită numerologie, constă tocmai din această “citire” secundă, deschizătoare de inepuizabile revelaţii. Nu e locul aici pentru precizarea principiilor numerologiei. Notez doar că apariţia computerelor a dus la o desfăşurare spectaculară a numerologiei. Cabaliştii contemporani au obţinut noi şi foarte interesante interpretări şi pătrunderi în misterul fără de capăt al Scripturii şi al altor scrieri.

Locul aparte al alfabetului ebraic nu se datorează numai particularităţii unice despre care am vorbit. Este grăitor faptul că în vreme ce în toate istoriile scrierii  (am la îndemână vreo zece cărţi), celelalte alfabete sunt prezentate şi analizate într-o succesiune cronologică şi evolutivă relativ unitară, alfabetul ebraic pluteşte în enunţarea unor date ce pot fi asemănate cu nisipurile zburătoare. Perioada apariţiei sale rămâne nelămurită: unii se feresc să se pronunţe, alţii afirmă existenţa celor 22 de litere  în vremea când abia prindeau formă alfabete rudimentare ce cuprindeau între 80 şi 250 de “litere”. Nu lipeşte nici părerea că scrierea ebraică ar fi un alfabet “târziu”, ivit doar câteva secole înaintea erei noastre. Aceeaşi nesiguranţă, călătorită prin argumente fragile, dacă nu chiar fanteziste, domneşte în încercările de a stabili o filiaţie şi o evoluţie a alfabetului ebraic.

Împletirea tuturor acestor împrejurări a dus la credinţa că alfabetul ebraic nu s-a format în istorie, ci a fost dăruit de către Cel-de-sus poporului ales. Un alfabet sacru în slujba unei limbi sacre. În lumina celor spuse şi a celor scrise este foarte probabil că Dumnezeu vorbeşte de preferinţă ebraica.

A. B.: Vă rog să binevoiţi a comenta următorul text: “Dumnezeu poate fi considerat în sine sau în manifestarea sa. În sine înaintea oricărei manifestări, Dumnezeu e o fiinţă nedefinită, imprecisă, invizibilă şi inaccesibilă, fără o atribuţie precisă, asemănător unei mări fără ţărmuri, unui abis fără fund, unui fluid fără consistenţă, fără a putea fi cunoscut în vreun  fel şi, prin urmare, de a fi reprezentat printr-o imagine, fie prin vreun nume, o literă sau chiar un punct. Cel mai puţin imperfect din termenii ce-i putem folosi e Nesfârşitul, Nedefinitul, sau en soph, cel care n-are margini, sau ayin, Nonexistentul, Nefiinţa. Din momentul când Dumnezeu se manifestă el devine accesibil, poate fi cunoscut; numele ce i se dă, se aplică la fiecare manifestare sau exteriorizare a fiinţei sale. En soph şi ayin se manifestă în zece moduri prin sau în sefiroturi, Fiecare dintre acestea, Coroana, Înţelepciunea, Inteligenţa, Mila, Forţa, Frumuseţea, Victoria, Gloria, Temelia şi Regalitatea, constituie un mod deosebit de revelaţie sau de consemnare a en soph-ului şi îngăduie a-l numi. Fiecare cerc, limitare sau determinare a     en-soph-ului este o sefira... Kabbala îl mai închipuie pe Dumnezeu sub forma lui Adam celest, Adam Cadmon şi plasează sefirot în fiecare din membrele sale, aplicându-le legea contrariilor şi legea sexuală”.

Acest text este smuls dintr-o lucrare a lui Boucher şi pretinde a fi principiul de bază al Kabbalei.

A. L.:  Textul “smuls” din oarecarele Boucher este o descriere foarte săracă şi schematică a Arborelui sefirotic, emblema cabalistică mult grăitoare, care nu poate fi apropiată şi însuşită decât dacă este re-trăită în neîncetata sa mişcare. Ca întreaga Kabbală, Arborele sefirotic nu este nicidecum un sistem dat, imuabil în arătarea sa, ci o transmitere figurată a unei  propuneri de a păşi pe calea cunoaşterii universului şi a legăturilor dintre divin şi omenesc. Cale care nu pre-există; ea trebuie croită de cel care primeşte propunerea şi căruia nu i se indică decât un “flux”, o direcţie, un adevăr parţial dezvăluit, dar bun călăuzitor.

Simbol primordial, element mitic arhetipal, arborele însoţeşte dintotdeauna fiinţarea omenirii. El este afirmarea vieţii însăşi, prin el cosmosul devine vizibil şi se deschide posibilitatea “citirii” legăturilor dintre lumea de jos (pământeană) şi cea de sus (cerească). Arborelui paradisiac, care l-a precedat pe Adam, îi urmează numeroşi alţii, populând imaginaţia omenirii cu semnificaţii înrudite, dar nu identice. Ei poartă nume deosebite. Semnalez doar câteva: arborele cosmic, cel al şamanilor sau druizilor, arborele christic, cel alchimic, cel al “trezirii” lui Buddha ş.a.m.d. De multe ori se foloseşte cu intenţie generalizatoare denumirea de Arborele Vieţi”. Arborele sefirotic este împlinirea cea mai bogată şi dăruitoare a Arborelui Vieţii. Teosofia iudaică a folosit pentru înfăţişarea lucrării divine un ansamblu de zece elemente, denumite sefirot (plural de la sefira), aşezate într-o anumită ordine pentru a forma Arborele sefirotic. Fluxul, anima, mişcare ce animă Arborele, face ca fiecare sefira să se afle în permanentă şi reciprocă relaţie cu celelalte nouă. Astfel Arborele este Unul şi multiplu, integrând sacrul şi profanul, clipa şi veşnica, Divinul şi viaţa omenească, macro– şi microcosmosul. Kabbala sefirot constituie un sistem de relaţii între concepte formale a căror semnificaţie nu provine, în ultimă instanţă, decât din aceste relaţii. Originea acestui sistem se declară explicit ca rod al trăirii metafizice şi mistice a unor vizionari iluminaţi. Dar, precum arată unele comentarii contemporane, învăţământul sefirotic este apoi prezentat ca o cunoaştere a cărei înţelegere nu solicită decât capacităţile intelectuale ale “primitorului”, fără ca acesta să fie obligat să participe el însuşi la experimentele vizionare originare. În acest fel este posibilă proiectarea formalismului sefirotic la unul sau altul din domeniile (psihologic, social, istoric, moral) ale vieţii umane, ca o grilă de lectură, permiţând descoperirea unui sens.

Universalitatea cabalistică se arată atât de darnică, încât permite “citirea” oricărui fenomen, real sau imaginar, inclusiv a fenomenelor aparţinând ştiinţelor “obiective” şi exacte. Desfăşurarea spaţială a Arborelui sefirotic are o structură analogă, cu aceea a ADN-ului, element genetic fundamental al lumii animale şi al omului. Toate principiile de bază ale ciberneticii sunt cuprinse în dinamica Arborelui sefirotic. Exemplele ar putea continua, dar închei schiţa despre Kabbala sefirot cu gândul că Einstein se afla oarecum într-un spaţiu cabalistic când a exclamat: “Dumnezeu nu dă cu zarul!” Amintesc că alături de Kabbala sefirot     s-au dezvoltat şi manifestat şi alte curente cabalistice. Cel mai bogat dintre ele se ocupă preponderent de lumea limbajului, de cifre şi de litere, având drept ţel cunoaşterea Numelor divine prin exerciţii spirituale, deci apropierea de Dumnezeu, dincolo de abisul ce-L desparte de om. Acest curent constituie Kabbala literelor, iar marele său animator şi împlinitor a fost fascinantul şi neîntrecutul Abraham Abulafia, spirit neliniştit şi patetic, cel carele, pornit din Spania, a trăit prin Sicilia, Italia, Grecia, Malta  înfiinţând în toate aceste locuri, ca şi în ţara sa de baştină, înfloritoare şcoli cabalistice. În afară de desăvârşirea Kabbalei literelor, a compus poezii şi a lăsat în puţinele manuscrise ce s-au păstrat, ca prin minune, transcrieri ale unor mesaje divine. De aceea, Kabbala cultivată de Abulafia poartă şi denumirea de Kabbală profetică. Între Kabbala sefirot şi cea a literelor există confruntări contradictorii, dar nu relaţii de excludere, ele fiind mai degrabă complementare, precum arată unul dintre străluciţii discipoli ai lui Abulafia – Gikatilla (Spania, sec. XIII) – în celebra sa scriere Porţile limpezimii. Oricum, Kabbala literelor iradiază, peste secole, o vitalitate cel puţin la fel de strălucită ca mereu înnoita actualitate a Kabbelei sefirot. Mi se pare chiar că instrumentul preferat de lucru al cabaliştilor contemporani este tocmai Kabbala literelor. Poate că impresia mea se bizuie, în bună parte, pe întâmplarea unor lecturi recente. Numărul cărţilor consacrate Kabbelei este exorbitant, astfel că pentru un simplu iubitor al său este cu neputinţă a încerca o lectură exhaustivă.   S-a brodit însă ca, în ultima vreme, să fi avut plăcerea unor lecturi deosebit de interesante şi de sugestive studii consistente despre psihanaliza freudiană, despre filozofia lui Nietzsche şi despre jocul de şah, dezvăluind interpretativ legături  (ne) surprinzătoare şi foarte strânse între aceste “sisteme” atât de diferite şi Kabbala literelor.

Câtă vreme curentele cabaliste au respectat cu stricteţe tradiţia transmiterii exclusiv orale (“de la gură la ureche”) a învăţăturii lor, Kabbala nu a depăşit spaţiul spiritual iudaic. Un timp după ivirea şi răspândirea, pe atunci foarte înceată, a primelor scrieri cabaliste (Zohar fiind opera fundamentală), a luat naştere Kabbala creştină. Începând din secolul XV asistăm la apariţia, aş spune explozivă, a cabaliştilor creştini şi a operelor lor, multe dintre ele strălucite şi de neuitat. Nu e aici locul să creionez măcar o schiţă a istoriei Kabbalei creştine, mă mărginesc a nota doar câteva nume de cabalişti şi de opere: Pico della Mirandolla (900 teze; Apologia), Reuchlin (De verbo mirifico; De arte cabalistica), Trittheim (Polygraphia; Chronologia mystica), Paul Rici (Isagoga; De caelesti agricultura), Gilles de Viterbe (Libellus de litteris sanctis et hebraicis), Giorgi di Venezia (De Harmonia mundi), Guillaume Postel, traducător în latină al      Zohar-ului (De orbis terrae concordia). Această înşiruire ar putea fi necrezut de mult prelungită.

Se înţelege că diferitele forme de manifestare ale Kabbelei creştine nu sunt identice cu Kabbala iudaică, dar esenţa lor e comună. Cred că apariţia şi înflorirea Kabbelei creştine este recunoaşterea unor rădăcini (de multe ori ignorate sau negate) şi consfinţirea faptului că spiritualitatea creştină este o continuare a celei iudaice.

Kabbala, deşi porneşte din religie şi păstrează legături cu aceasta, se bucură de o “independenţă” fermă şi indubitabilă. Orice religie se bazează pe dogme, formulează legi şi pronunţă porunci. Kabbala nu cunoaşte asemenea îngrădiri. Orice religie este un sistem închis şi o încremenire. Cabala înseamnă “tradiţia” deschisă fără încetare, modalitate de aflare a unor căi noi. Datorită acestor deosebiri, unii cabalişti sunt trataţi ca eretici de către Sinagogă şi Biserică. Abulafia a fost anatemizat de rabinii ortodocşi, Pico del la Mirandolla, condamnat de Papă, a fugit în Franţa, dar nici acolo n-a scăpat de închisoare.

Aş încheia această scurtă incursiune în lumea Kabbelei cu un citat din medicul, alchimistul şi filozoful Paracelsus: “Kabbala, după mine, este universală, îmbrăţişând lucrările întregii lumi, sau particulară în ceea ce priveşte lucrările raţiunii individuale”.

A. B.: Sunteţi un poet cu un “simţ” deosebit al limbii. Oamenii scrisului cunosc, în general, şi alte limbi decât cea maternă: unii dintre ei ajung să se întrebe  dacă există pe lume o limbă perfectă. Care ar fi părerea Dvs.?

A. L.: Între mine şi limba română există mai mult decât un flux de simţire reciprocă. E o simbioză binecuvântată care-mi dăruie împlinirea unui sens major al fiinţării. Sunt un rob fericit al limbii, dar în acelaşi timp un stăpân statornic şi neiertător al ei. Cred că poezia, cea care-şi merită numele şi-şi împlineşte rostul reprezintă inima şi duhul fiecărei limbi. Ce înfăţişare şi ce puls sonor ar avea, de pildă, franceza fără Ronsard  şi Baudelaire,  italiana  fără Petrarca şi Dante, româna fără Eminescu şi Ion Barbu?

Sunt sigur că întrebarea dacă există o limbă perfectă  este un fel de nucă în perete, pornită nu numai dintr-o confuzie de termeni, ci şi din ignorarea realităţilor lingvistice. Nimic din ce-i omenesc nu este, de fapt, întru totul perfect. Fiecare limbă, pe căile sale şi purtată de propria suflare, tinde spre şi se apropie de perfecţiune. Un “clasament” obiectiv al apropierii limbilor de perfecţiune ar fi artificios şi, în cele din urmă, absurd. Fiecare limbă desfăşoară una sau mai multe calităţi majore, care-i sunt specifice: germana are instrumentele cele mai fine pentru mânuirea subtilităţilor filozofice, franceza a născut şi hrăneşte gândirea curteziană, ebraica este limba cea mai bogat încărcată  cu daruri metafizice ş. a. m. d.

Pentru mine, fireşte, cea mai apropiată de perfecţiune este limba română. Acest simţământ profund subiectiv nu umbreşte preţuirea celorlalte limbi. Limba noastră este încă relativ tânără, are rădăcini adânci, dar şi ramuri pe cale de înmugurire şi virtuale înfloriri. Viguroasă fără înnodări anchilozante, statornicită, dar păstrându-şi minunate deschideri mişcătoare, sonorităţi neaşteptate şi miezuri stârnitoare de noi înţelesuri  “mult e dulce şi frumoasă” limba ce ne călătoreşte prin trecerea acestei lumi. Nu uit că de vreo jumătate de veac limba română a fost rănită prin infiltrarea unei ideologii nefaste cu ţăndări de lemn şi încercări de schilodiri nemernice. Fenomen  întristător a cărui stingere va cere un răstimp destul de lung. Toată vremea i s-a opus însă şi continuă să-l înfrunte, existenţa limbii româneşti curate şi nevătămate. Fără a fi singurii, poeţii au fost şi rămân garanţi de frunte pentru creşterea luminoasă a limbii române. Şi mă bucur foarte că majoritatea poeţilor din Basarabia şi Bucovina, atâţi cât mi-a fost dăruit să-i citesc, se arată vrednici şi uneori străluciţi mânuitori ai unei limbi menite dăinuirii biruitoare.

A. B.: Credeţi că există undeva un centru spiritual şi intelectual al înţelepţilor lumii?

A. L.: După părerea mea n-ar exista nici unul, nici mai multe “centre” ale înţelepciunii. Cred mai degrabă că există locuri răspândite în lungul şi-n latul lumii, în care vieţuiesc şi dăruie lumină cei ce merită a fi numiţi înţelepţi. Omul sfinţeşte locul. Înţelepciunea este o rara avis şi de multe ori este luată în seamă cu întârziere. Înţeleptul este cu precumpănire un singuratic şi, de multe ori, nu are discipoli (în sensul curent al cuvântului). În cele mai multe cazuri lumea nu se hrăneşte  decât din lăsata înţeleptului. Informaţionalul se asimilează printr-un proces de învăţare, înţelepciunea nu este informaţională şi nu se învaţă. Am  putea-o numi o semănare care dă roade târzii. Lumina seminţelor sale răzbeşte încet şi rămâne o vreme tăinuită. Să căutăm cu osârdie bucuria împăcată a descoperirii acestor roade târzii.

(„Contrafort”, 1996)

 


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T