CăutareSr
20 septembrie 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL (Fragment din Caiete)

13 noiembrie 2011, 13:27

 

Anno Domini 1972

 

Mai întâi şi întâi, pedagogii în şcoli, din primele clase, trebuie să le vorbească copiilor despre dificila artă de a trăi... Ceea ce atât de mult mi-a lipsit mie şi îmi mai lipseşte şi astăzi.

 

***

„Sileşte-te să iubeşti tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni.” Anume această înţelepciune mi-au insuflat-o părinţii mei încă de mic copil.

 

***

Zi de zi, iar uneori şi nopţi lungi mă aflu printre oameni suferinzi. În cazul când şi eu sufăr de ceva, totul mi se pare secundar în comparaţie cu suferinţele pacienţilor mei, mai ales ale celor aflaţi după intervenţii chirurgicale. În unele cazuri, când se întâmplă, ca printr-o minune, să-i scot din gura hulpavă şi nesăţioasă a morţii. Citindu-l şi recitindu-l pe Albert Camus (suferind şi el de o tuberculoză pulmonară), care a putut să scrie următoarele: „Boala este o mănăstire ce are disciplina sa, asceza sa, tăcerile şi inspiraţiile sale.” Măcinat încet - încet, în cazul lui de o suferinţă care l-a făcut să mediteze, să cugete, să scrie, să spună ce poate nu au spus alţii pe parcursul civilizaţiilor precedente. Am cunoscut şi eu astfel de bolnavi în spitalele unde am practicat medicina ani de-a rândul. Sufletul mi-a rămas marcat de rumoarea lumii bolnave. Am stat în preajma lor ore întregi, am discutat cu ei, i-am încurajat, ştiind că oricum nu mai au mult timp de suferit, până îi va înghiţi pământul. Doctorii … doar lungindu-le pe cât se poate viaţa, dar şi suferinţa, dar şi tristeţea lor de a nu fi ca ceilalţi confraţi ai lor – sănătoşi, activi, veseli, zbuciumaţi, aparent fericiţi, până când şi peste dânşii dă vreo suferinţă, alta, nu neapărat tuberculoza.

 

***

Trebuie să înfrunt în continuare toate greutăţile de a trăi în această lume! Trebuie!! Dar ele sunt atât de grave... şi atât de multe... Apropo de tăvălugul istoriei moderne sub care se desface ghemul vieţii noastre. Deocamdată nici eu şi nici o bună parte din rudele mele apropiate nu au fost distruse şi târâte în noroi de duşmanii noştri, fiindcă bestialitatea umană, care stă mereu la pândă, oricând ar mai putea să o facă... Exact aşa, precum a făcut-o cu atâţia în anii din timpul războiului şi după... Nu cred să ni se ia dreptul celora care dorim să scriem şi despre ciudata juvină care se numeşte om.

 

***

 „Binecuvântat să fii tu, Tată Sfânt, rege al Universului, pentru că n-ai permis să fim distruşi şi târâţi în noroi de duşmanii noştri!”

 

***

Niciodată nu mi-am putut explica de ce am început să scriu. Probabil, dintr-o necesitate de a-mi despovăra sufletul. Serile, oricât de obosit aş fi,  după o zi de muncă trăită printre suferinzi, simt o necesitate imperioasă de a citi, de a-mi nota câte ceva, până mă doboară oboseala, dar şi somnul.

 

***

La o oră târzie, aproape de miezul nopţii, cu nisipul oboselii în ochi, cât mai departe de casa unde locuiam, am ars o parte din manuscrisele pe care am convingerea că nicicând nu le voi putea publica. Ba, cine mai ştie pe mâinile cui mai pot nimeri. Am făcut acest lucru pe furiş, ca nu cumva să afle Elena.

 

***

Sărmanii oameni... Unii abia când sunt aduşi la spital, uneori cu targa, încep să-şi asculte nesăţioasa sete de viaţă. Deseori observ printre bolnavi că unii habar nu au măcar de câteva elementare cunoştinţe legate de cultura sanitară. Motivaţia lor este că o duc greu, în munci istovitoare, epuizante până la ultima picătură de sănătate.

 

***

Deseori aud de la rude, prieteni, cunoştinţe, dar şi de la oameni necunoscuţi:”Viaţa e prea scurtă ca omul să bea un vin prost!” Oare sărmanul om ştie el măsura, cam cât vin poate să bea, fie şi din cel bun?

 

***

Albert Camus: ”Medicul este duşmanul lui Dumnezeu: el luptă împotriva morţii.”

Acelaşi Camus: „Balzac scrie bine nu în ciuda greşelilor sale de franceză, ci datorită lor.”

 

***

Prin scris, doresc să spun lucruri deosebite în puţine cuvinte. Să nu folosesc cuvinte pompoase. Fără experienţa mea de medic niciodată nu aş fi aflat atâtea lucruri despre natura omenească, pe care, sper, cu timpul le voi descrie în viitoarele pagini. Şi încă ceva. Nu bănuiam că mă poate bucura atât de mult bunătatea altuia. Şi... să nu doresc lucruri care nu depind de mine.

 

***

Astăzi, în plin centrul Chişinăului, întâlnesc un consătean, un fost coleg de şcoală. Îl întreb cum o mai duce acolo, la baştina noastră, cum o mai duc alţi consăteni. Şi el îmi răspunde următoarele: „Noi, toţi ţăranii, cum ne trezim dimineaţa, cum ne apărăm de moarte.”

Din vechile înţelepciuni: „Cu cât omul mai mult călătoreşte, cu atât devine mai bogat sufleteşte.”

 

***

 Cicero:

 „Simplitatea este o artă de-a părea lipsită de artă.”

 

***

Din Ecleziast:

Înţelepciunea.

Iubirea.

Dorul.

Compasiunea.

 

***

Un scriitor adevărat nu scrie cu limba cea pe care o cunoaşte bine, a învăţat-o din născare, ci cu o altă limbă, cu una din interiorul celuia care scrie. Albert Camus: „Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alţii.”

 

***

De la vârsta de treisprezece ani, de când am plecat din casa părintească, din satul natal la studii în oraşul Bender, m-am obişnuit să fiu mulţumit cu un minimum necesar în cele trebuincioase zi de zi. Nu numai mulţumit, dar şi fericit. De unde puteam eu şti în copilăria şi adolescenţa mea că în afară de moarte şi o sărăcie desăvârşită mai poate exista în lumea aceasta şi un lux, şi o bogăţie.

 

***

O mare şi unică dragoste poate fi şi fără suferinţe?

Dar poate o fi având dreptate şi acela care a spus că „iubirea are săgeţile pline de otravă?”

 

William Carlos Williams:

                                          FAPTA

Acolo erau trandafirii, în ploaie.

Nu-i tăia, îi apăram eu.

N-o să dăinuie, zicea ea.

Dar sunt atât de frumoşi acolo unde sunt.

Ah, toţi au fost odată frumoşi, zice ea.

Şi i-a tăiat şi mi i-a dat mie în mână.

 

***

Douăzeci şi patru de ore între pereţii spitalului de gardă de urgenţă medicală pe întreg oraşul Chişinău, fără odihnă şi somn. Câteva intervenţii chirurgicale grele, dar toate reuşite.

Proverbe japoneze:

„Ceea ce nu se spune este floare.”

„Lucrurile lungi sunt învingătoare.”

 

***

Răsfoiesc un album de artă. Paul Klee – pictor şi desenator german de origine elveţiană, pe care Elena îl preţuieşte destul de mult. Un mare artist plastic al purităţii, dar şi al viselor nematerializate. Reproduc în aceste caiete un fragment din jurnalul lui: „Sunt debitorul vieţii mele, pentru că am făcut promisiuni. Cui? Mie însumi, ei, prietenilor. Îngrozit, mă ridic din pat tresărind, lupta reîncepe în fiecare zi. Amărăciunea revine. Nu sunt zeul Pan în mijlocul trestiilor, nu sunt decât un om şi vreau să mă ridic numai câţiva centimetri, într-adevăr, să mă ridic... Dar nu există pace. Tu ca individ nu serveşti nimănui, tu eşti inutil! Trebuie să ştii să-ţi creezi scopuri utile: joacă-te, fă-ţi iluzii pentru tine şi pentru alţii, fii artist!”

 

***

Nu ştiu dacă am talent întru a scrie. Scriu fiindcă vreau să-mi curăţ sufletul de nişte lucruri care mă chinuie ... Un lucru ştiu cu siguranţă - am o tărie sufletească căpătată printre suferinzi.

 

***

Tot de acasă, tot de la ai mei am învăţat mai întâi şi întâi în orice om să caut, să văd ce-i bun, ce-i adevărat, ce-i autentic. Să mă strădui să fiu liber pe cât pot în interiorul meu. Iar omul suportă exact atât cât poate... ca, apoi, să vină şi moartea... ca o salvare.

 

***

Novalis:

„Încotro ne îndreptăm?

Către casă, mereu.”

 

A mai apărut o posibilitate de a pleca să-mi revăd părinţii, surorile. Să-mi revăd casa părintească, unde pentru prima oară a văzut lumina zilei tata, dar şi bunelul, şi străbunelul, să-mi revăd rudele, ca pe cea mai mare şi posibilă avere. Iar la despărţirea de ele să-mi iau, ca de fiecare dată, binecuvântarea lor profundă pentru a supravieţui în continuare printre străini.

 

***

Unul dintre cele mai grele lucruri este pentru un om să cunoască alt om.

 

***

Să nu cer de la nimeni mai mult decât îmi poate da. Să nu cer!

Să învăţ, să învăţ în continuare să fiu tolerant cu oamenii.

 

***

Rene Char: „În casa noastră era o prăpastie.”

 

***

Dorinţa noastră mare de a trece peste râu, peste pod. Speranţele noastre de dincolo.

 

***

Noaptea trecută m-am visat în Egipt. În pustiul Sahara. Uitat acolo de lume. Şi se făcea aşa că mă vedeam din altă parte cum zâmbesc. Şi nu prea ştiu de ce mă bucur de ceea ce s-a întâmplat cu mine în această noapte.

Tălmăcind visul... cam ştiu de unde mi se trag rădăcinile lui. În anul 1968 am avut marele noroc de a vedea şi cu ochii, nu doar ai minţii, minunile enigmatice ale acestei antichităţi – Egiptul.

 

***

Miguel de Unamuno:

„... ceva ce nu e muzică e poezia,

doar cea gândită, numai ea rămâne.”

 

***

Astăzi am trăit o zi grea, cu mult năduf şi sângerare. Trebuie... Trebuie să înfrunt totul cu mai mult curaj.

 

 ***

Saul Bellow: „Suferinţa e singurul fel de viaţă de care oamenii sunt siguri, şi dacă scapă de ea uneori, se tem că nu le mai rămâne nimic altceva”. Ştiu. Nu e bine să mă supere atât de tare răutatea altora, precum s-a întâmplat astăzi. Şi totuşi mă macină o singurătate cumplită printre oameni, dar şi printre „prieteni”. Mă simt singur alături de alţii şi mai singuri. E timpul să mă duc din nou la ţară, la ai mei.

 

***

Zicală: „Ce-i prea mult, nu-i sănătos”.

 

***

Profund, iar şi iar, impresionat de picturile şi viaţa artistului Van Gogh, care scrie: „Aripi să zbor deasupra vieţii!”

 

***

Edvard Munch: „Arta e rezultatul unei insatisfacţii pe care ţi-o dă viaţa”.

 

***

Atelierul maestrului Mihai Grecu. La o cafea, îmi citeşte ceva din Paul Valery: „Desenul nu e forma, el e maniera de a vedea forma”. Mihai Grecu, fiind un desenator/ portretist dintre cei mai buni în Moldova din generaţia lui, începe să practice o artă abstractă cu nişte „dohoturi” spre ura şi duşmănia celora de la putere.

 

***

Pilat din Pont:

„Aceşti mizerabili neliniştiţi!”

 

***

Iisus Hristos:

„Daţi Cezarului cele ce se cuvine Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce se cuvine lui Dumnezeu!”

 

***

Şi astăzi am citit în ochii câtorva pacienţi de-ai mei potolirea, iar la unii chiar şi lipsa suferinţei, egală cu bucuria, uneori şi cu fericirea lor, dar şi a mea, de ce nu aş recunoaşte-o?!

 

***

Frumosul e acolo unde e şi poezia. Fie uneori şi iluzia că poezia foloseşte sufletului. Şi totuşi poezia, dar şi muzica, înfrumuseţează lucrurile ce ne înconjoară. Când muzica mă pătrunde cu adevărat, încep să zbor. Melodia e ca un fel de evadare. Muzica – primul alfabet al lumii, după care vine desenul, şi numai după ele - vorbirea şi scrisul. O, acest mister al procesului de creaţie spre care-mi tânjeşte sufletul! În anii de după război, imediat ce am început să merg la şcoală, nu semnate de scriitorii transnistreni proletcultişti. Astăzi, slava Domnului, copiii au la îndemână şi câţiva clasici ai literaturii noastre şi multă, multă literatură străină.

 

***

Aproape zilnic, cineva mă descurajează să nu mai scriu. Unii chiar mă şi ameninţă...

 

***

Ezra Pound:

„Va dăinui doar ce-ai iubit

cu adevărat, - cenuşă-i restul”.

 

***

Nu cuvintele sunt importante, ci cum le înţelege cel care le foloseşte, ce sens pune în ele.

 

***

A fi izolat de comunitatea oamenilor care se ocupă sau vor să se ocupe de literatură, de arta scrisului... Am cunoscut-o şi pe asta... după ce mi-a fost respinsă de o editură prima mea carte de poezie („Orizont vertical”). Mai întâi, manuscrisul a fost citit şi răscitit la Editura „Cartea Moldovenească”. Vreo doi ani. Mai apoi, ca argument cât mai convingător, dar şi scandalos, pentru a o respinge, i-a fost comandată o „recenzie închisă” unui scriitor consacrat cu o biografie începută înainte de război – Nicolai Costenco. Reproduc un fragment din această „recenzie închisă”: „Andrei Burac e un intelectual, un om cu spirit novator, cel puţin pentru poezia noastră contemporană. Poate e înrâurit prea vădit de poezia de astăzi propagată de presa din România.... Felul cum a alcătuit autorul culegerea „Orizont vertical”  ne spune că preocupările sale lirice au o constantă ce-i aparţine. Şi acesta e un neajuns. Pe mine nu mă nelinişteşte abundenţa metaforelor, chiar stridenta împerechere a noţiunilor, mă pune în cumpănă dezaxarea acestor „declaraţii” lirice. Arta poetică presupune gândire în imagini. Iată, această gândire la tov. Burac n-o pot sesiza. Magma lirică se revarsă haotic şi-mi aminteşte de acel anarhism poetic promovat de o cohortă de poeţi modernişti, în perioada dintre cele două mari războaie mondiale, în România. Dar: perioada aceea era o perioadă a dezechilibrului social, o perioadă a lipsei de gândire a mediului burghez în descompunere. Atunci poezia, în felul ei anarhic, individualist, se putea înţelege ca un protest împotriva formelor statale coercitive; astăzi, o asemenea poezie denotă detaşare de formele obiective ale realităţilor noastre, o poezie de neparticipare la lupta ideologiei noastre cu infiltratul ideologiei duşmănoase nouă ca clasă, pare ciudat, steril şi străin, chiar înţelegerii noastre.

Tov. Burac caută un cititor cult, avansat în înţelegeri psihologic alambicate. Îl va găsi, poate. Dar bizareriile d-sale pot căşuna un rău, mai ales tineretului. Îl pot deruta, pot confecţiona un bagaj de reprezentări străine poeziei noastre sovietice, de la noi, şi din Uniunea întreagă”. Nicolai Costenco. 28 octombrie 1968.

 

După ce mi-a fost înmânată „recenzia”, în seara aceleiaşi zile, acasă:

ELENA (deschizându-mi uşa): Iar cu mutra schimonosită... Iar ai bolnavi gravi...

EU: Salut!

ELENA (aproape radioasă, enigmatică, după o pauză): Hai, linişteşte-te, că azi eu am o veste bună.

EU: Bună?

ELENA: Da.

EU: Şi care-i vestea?

ELENA: În sfârşit, am şi eu o comandă de portret.

EU: De la cine?

ELENA: Muzeul vostru de literatură. Portretul scriitorului pe care l-au ţinut în Siberia vreo cincisprezece ani, ca şi pe familia mea.

EU: Costenco?..

ELENA: Exact. Nicolai Costenco. Scriitorul pe care-l pomeneşte şi George Călinescu în „Istoria literaturii române”. Că doar tu mi-ai arătat.

EU: Poate...

ELENA: Nici un fel de poate. Doar ştii că cei de la Ministerul Culturii nu mă înghit. Nici nu-mi mai amintesc de cât timp nu mi-au mai achiziţionat vreo lucrare. Măcar cu ocazia asta voi câştiga şi eu ceva în casă.

 

Îmi amintesc bine cum tocmai în acea zi citisem undeva că durerea, suferinţa nu-l înnobilează pe om, ci dimpotrivă. Şi încă ceva. Notez despre cele întâmplate cu mine în acest caiet fără vreun sentiment periculos de ură şi răzbunare, de care sunt total străin.

 

De această etapă întru a scrie poezie mi-am amintit nu întâmplător. Astăzi suntem în ziua de 21 decembrie a anului 1972. Iar în ianuarie 1973 va avea loc discuţia manuscrisului meu de proză „Ştefana”. Cu o posibilă recomandare din partea Uniunii Scriitorilor, pentru a fi editată la aceeaşi Editură „Cartea Moldovenească”.

 

***

O zi de duminică fără jugul realităţii. O zi petrecută la patinaj cu bucuria vieţii în suflet. Nimic

mai îmbătător, mai odihnitor decât natura iernii, care pentru mine durează atât de puţin.

Seara am citit până târziu proza lui Edgar Allan Poe şi despre cele patru condiţii ale fericirii: 1. Viaţa în aer liber. 2. Iubirea unei fiinţe. 3. Detaşarea de orice ambiţie. 4. Creaţia.

 

 

 

 

 

 


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T