CăutareSr
19 iulie 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL - 2 (Fragment din Caiete)

1 iulie 2012, 10:39

Anno Domini 1973

 

Am scris încă atât de puţin ... Dar am trăit şi mai trăiesc în continuare, când scriu, satisfacţiile tulburătoare ale creaţiei. Vreau să cred că doar prin arta scrisului, cu timpul, voi descoperi adevăratul luminiş al vieţii. Cât de grea nu mi-ar părea viaţa, trebuie să-mi ascult instinctul, să trăiesc şi să muncesc, să-mi duc zilele printre suferinzii cărora li-i mult mai greu decât mie.

 

***

 

10 ianuarie

La Uniunea Scriitorilor a avut loc discuţia manuscrisului meu de proză cu titlul “Ştefana”. Majoritatea scriitorilor participanţi la discuţie au vorbit de bine despre viitoarea carte, care urma să fie recomandată editurii pentru publicare. Cu atât mai mult că o parte din nuvelele prezentate le erau cunoscute deja, acestea fiind publicate şi apreciate de ei în presă. Dar... moderatorul acestei discuţii (consultant cu salariu la US, dar şi secretar de partid al acesteia), în final, cu o voce autoritară (în timpul discuţiei, agitat fiind, mereu dispărea din sală...) a concluzionat: “Un asemenea manuscris, care conţine o proză scrisă într-o manieră străină nouă, nu poate fi recomandat editurii. Cititorul nostru nu este pregătit pentru o astfel de scriitură. El aşteaptă de la noi ceva mai pe înţelesul lui. Ceva din ceea ce au scris, scriu şi vor mai scrie în special generaţiile mai în vârstă nu numai din Moldova Sovietică, dar şi din celelalte republici unionale”.

Ştiam de la colegi – moderatorul discuţiei era unul din instrumentele puterii... Deciziile lui erau pregătite mai din timp şi nu mai puteau fi schimbate de participanţii la dezbateri. Cu toate acestea, câţiva din scriitorii prezenţi, e drept cam anemic, totuşi au manifestat o oarecare nedumerire. Petru Cărare, în maniera sa cunoscută de toţi cei prezenţi, dar aşa ca să poată fi auzit de toată lumea, mi-a spus: “Andrei, de ce te prefaci de parcă nu ai şti, că dacă vrei să fii ministru, nado bîti de peste Nistru! Cam aşa-i şi în literatură la noi. Iar dacă pe viitor o să-ţi mai frângi măcar oleacă şi tu zborul, nu-i exclus că totul va fi bine”. Mai activ decât ceilalţi a protestat Vlad Ioviţă, cu care după discuţie ne-am îndreptat spre bufetul lui Monea de la demisolul Hotelului “Moldova”, unde mi-a mai spus: “Andrei, noi cu tine nu suntem înţeleşi, dar nici doriţi în mediul scriitorilor. Suntem un fel de intruşi. Noi nu suntem veniţi din filologie ca dânşii. Tu eşti din medicină, iar eu din balet clasic, mai apoi şi din cinematografie. Şi tu ai făcut nişte studii la Leningrad, ca şi mine. Aşa că nu te prea scârbi. Mai vedem noi ce avem de făcut în continuare. Japonezii au un proverb de mare înţelepciune: “A pierde înseamnă a câştiga”.

Întors acasă, până hăt târziu, am trăit noaptea şi liniştea, liniştea şi noaptea, aşteptând sosirea cântecului zorilor în duet cu tăcerea. Apoi am răsfoit jurnalul pictorului Eugene Delacroix de unde reproduc următoarea frază: “A ţine un jurnal este un exerciţiu de supravieţuire”.

De fiecare dată, când nu înţeleg ceva, mă strădui să nu resping. Încerc să înţeleg studiind.

 

***

 

Într-un splendid apus de soare, ascultând muzica îndrăgită de mine - „Carmina Burana” de Carl Orf, primesc la telefon o invitaţie de la Emil Loteanu de a-l vizita în noul său apartament de la Râşcanovca, pe care bineînţeles că am acceptat-o.

Nu peste mult timp am şi sunat la uşă. Mi-a deschis chiar amfitrionul, ca de obicei îmbrăcat la patru ace. Felul lui de a fi oriunde şi oricând. Un fel de a fi aproape unic în mediul nostru intelectual. Deseori de unii imitat, iar uneori, de alţii, chiar şi invidiat. Emil Loteanu – un poet, dar şi un cineast cunoscut în Moldova şi mult mai departe peste hotarele ei, nu numai ca un Artist, dar şi un mare adorator al vieţii.

Intrând în apartament, încă din antreu am rămas plăcut surprins de tot ceea ce am putut să văd. Toate aproape perfecte, precum şi o mobilă cu gust aleasă şi la locuri potrivite aranjată.

Deodată, spre marea mea uimire, descopăr că la colţul unui geam era ceva neterminat. Ceva nedus la bun sfârşit, probabil, de constructori, m-am gândit eu. Ceva netencuit. Nevopsit. Neacoperit nici măcar cu var. Pur şi simplu se zgâia până şi colţul unui coteleţ. Şi nedumerit, întrebător îi arăt stăpânului casei: „Dar cu asta ce-i?..” Iar el retoric îmi răspunde: „Până şi casa omului trebuie să se asemene cu o operă de artă. În cazul când la această casă nu mai ai ce face, atunci trebuie imediat s-o şi părăseşti. Că de altfel..., de altfel ai putea să înnebuneşti...” Apoi, neterminându-şi fraza, grăbit aduce dintr-un dulap de cărţi un album de Carl Milles de unde îmi şi citeşte: ”Sunt fermecat mereu când lucrurile au fost lăsate neterminate, căci adesea ceea ce nu e perfect deschide o poartă spre o operă de artă. Aceasta se poate vedea la marii maeştri ca Rembrandt şi alţii care au lăsat după ei opere cu proporţii nebune. Ceea ce omoară opera de artă este îngrozitoarea corectitudine care o face să strălucească.”

Loteanu, nu pentru prima oară, mi-a vorbit multe şi despre baştina sa Secureni şi Clocuşna, o zonă multinaţională, cu români, ucraineni, polonezi …, despre moşii şi strămoşii lui, morari polonezi Lotoţchi …, despre strămutarea în anul 1944 a familiei la Bucureşti, despre moartea tatălui său, pe când avea doar 12 ani, despre mama sa, o profesoară de română, despre fratele Marcel …

La o oră destul de înaintată, la plecare, primesc un dar de la Emil – un exemplar al romanului lui Mircea Eliade „Maitreyi”, pe care încă nu l-am citit. Dar şi pentru Elena, cu împrumut, pentru un timp nelimitat, albumul sculptorului american de origine suedeză Carl Milles.

 

***

“Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia, De poate pentru sine singur să rămână.”

Paracelsius, medic german-elveţian, care îl considera

pe om ca o oglindă a Universului, un microcosmos

 

 

***

Plăcuţa de smarald, circa 3000 î. Hr.

“Precum este deasupra, la fel şi dedesubt. Cum este în interior, la fel şi în afară.”

***

 

Au trecut câteva zile după întrevederea cu Loteanu, dar în cap şi în suflet îmi mai pulsează cele rostite de dânsul. El, spre deosebire de mulţi alţii pe care i-am cunoscut pe parcursul vieţii, este un adevărat Artist, care îşi trăieşte zilele înalt şi cu demnitate:

„...Mulţi vorbesc despre cenzură... Pentru mine arta e o libertate totală, o libertate supremă... Poteca mea... drumul meu... demonii mei...”

„...Omul stăpân pe sine e stăpân pe lume.”

„...Aici, în provincia asta a noastră, mulţi oameni talentaţi cu adevărat nu creează din diverse motive. Ei îşi trăiesc somnul indiferenţei. Prostia omenească e un mare mister, ca şi indiferenţa.”

Emil Loteanu, meditez eu, nu ar fi gândit aşa, dacă s-ar fi născut, învăţat şi trăit aici, ca şi noi... Alte deschideri, alte orizonturi de adevăr.

 

***

 

Ponţiu PILAT:

„...fericirea Ta Te însoţeşte, mergi în pace!”

 

***

 

În liniştea nopţii târzii, până mă prinde somnul, ascult murmurul apelor primăverii care va veni.

 

***

 

Despre ce nu se poate vorbi trebuie tăcut???

 

***

 

Trebuie să exersez cât mai des sentimentul răbdării. Şi de ce nu? Întotdeauna când este cazul... Poate că ar trebui să fie pentru mine una din cele mai importante virtuţi.

 

***

 

Un ţăran: „Vecinul meu are un vin care te scoală şi din boală şi te bagă în groapă.”

***

 

Ah, acest dans al zilelor... Şi noi, oamenii   -  fiinţele clipei... zi de zi, întotdeauna gata, cu mare dorinţă de a uita şi refula trecutul nostru traumatic. Dar de prezentul trecutului nimeni nu se poate salva... Păcatele noastre … cum ştim noi să vânăm liniştea care coboară în suflet, dar şi în trup. Dar orice am face noi, trecutul nu poate fi ignorat. El întotdeauna e cu noi.

 

***

 

Miguel de Unamuno:

„... nu uita că o idee nu-i nicicând

mai frumoasă

decât în goliciunea ei.”

 

***

 

După neliniştea sufletească din ziua de ieri, îmi amintesc, a câta oară, de mătuşa Anica – soţia celui mai mic frate al mamei. De fiecare dată când aveam ocazia să ne revedem, îmi tot vorbea că unchiul Iacob, revenit acasă după zece ani de lagăr în Siberia, nu mai este acel bărbat şi om pe care l-a ştiut înainte de arest. Este un cu totul altul. Om cu alte gesturi, alte obiceiuri, un comportament aproape imposibil ca să-l mai poată suporta, nu numai ea ca soţie, dar şi copiii lor, nepoţii. Viaţa casei lor, dar şi a rudelor, vecinilor a devenit un adevărat coşmar. „Exact ca şi cu tata, de fiecare dată îmi mai spunea ea. Dumnezeu să-l odihnească. Pe tata l-au ridicat încă atunci când au venit prima oară sovieticii. În 40. Şi l-au dus şi dus a fost. Da noi n-am ştiut de dânsul o groază de timp. Tocmai 16 ani! Şi într-o toamnă, pe amurgite, când a apărut în sat, nimeni nu l-a mai recunoscut. Nici măcar mama. Nici noi copiii lui. Aproape că uitase şi cuvintele noastre. Bolborosea ceva pe ruseşte, că noi aşa şi nu înţelegeam nimica. Pe atunci de aiştea umblau prin sate mai mulţi. Cu cerutul. Şi numai atunci când a chemat-o pe mama mai la o parte, aşa ca să nu vedem şi noi copiii, şi i-a arătat o alunică pe corpul său,într-o parte a trupului ceva mai ruşinoasă, mama a început a plânge, a boci. L-a recunoscut! Toţi anii ceia l-au ţinut undeva pe la Norilsc, sub pământ, într-o mină militară, de aşa şi nu a mai ştiut, sărmanul, că şi război a fost pe lume. Totul se ţinea în secret de dânşii. Şi iaca aşa şi pe tata, şi pe Iacob, bărbatu-meu, i-am dus pe amândoi la Bender, la doctoru cela evreu care te-a învăţat şi pe tine, ca să ne ajute măcar cu ceva. Şi ştii ce ne-a spus el, că toţi bărbaţii care au stat în lagărele Siberiei şi au avut norocul, totuşi să se întoarcă înapoi acasă vii, toţi îs aşa. Sunt nişte oameni schimbaţi...”

Şi Elena mi-a istorisit despre tatăl ei, socrul meu, exact aceleaşi lucruri, aceleaşi necazuri...

Uneori îmi vine aşa un gând că nu ar trebui să pretindem prea mult omului să fie înger, că de altfel în rânza lui stă la pândă bestia. Ce adâncuri atât de greu de descifrat au oamenii, omul? Sau, poate fiecare dintre noi ducem în adâncurile sufletului, uneori până şi în morminte, că ne-am lăsat martirizaţi de persoane cu chip omenesc întrunite în haite înarmate, oameni animalizaţi, care şi-au pierdut trăsăturile specifice omeneşti.

 

***

 

Attar:

„Trebuie să fii nebun ca să iubeşti”:

 

***

 

De fiecare dată când părăsesc seara spitalul, am un sentiment de parcă aş ieşi la lumină dintr-o fântână cu suferinţă, gemete şi lacrimi, dintr-un imperiu negru, o anticameră a morţii. Prea mulţi oameni singuri înecaţi în durere.

Naştere (copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrâneţe) – viaţă. Durere. Boală. Moarte. Şi tot aşa o... eternitate. Şi oare ce se ascunde în spatele ei?

 

***

 

Balzac:

„Operele mele scrise cu propriul sânge”.

 

***

 

A câta oară citesc şi aud că a scrie reprezintă o formă de revoltă împotriva acestei lumi. Dar şi un mare adevăr precum că un adevărat artist trebuie să exerseze mai multe arte şi să rămână maestru doar în una.

 

 ***

 

„A fi fericit cere timp, mult timp. Fericirea e şi ea o îndelungată răbdare. Iar nevoia de bani ne fură timpul. Timpul se cumpără. A fi bogat înseamnă a avea timp pentru fericire atunci când eşti vrednic de ea.”

Sunt eu un om fericit? Zile şi nopţi printre suferinzi, printre muribunzi. Când ajung acasă, după spital, prima dorinţă este să-mi fac un duş şi să mă adâncesc în somn. Fie şi pe nemâncate. Doar să am puteri şi pentru ziua următoare. Şi tot aşa zile şi nopţi, zile şi nopţi.  

 

***

 

E atât de plăcut să observ de la distanţă, aproape pe furiş, cum pictează Elena. Este adevărata întruchipare a bucuriei de a picta. Pot recunoaşte această bucurie doar când, în ateliere, îi văd pictând pe Mihai Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu şi Gleb Sainciuc ... În rest... îşi fac meseria...

 

***

 

Uneori constat că binele pe care-l face societatea omului este atât de aproape de un mare rău. Oare de ce oamenii nu întotdeauna pot face diferenţa între bine şi rău?

 

***

 

După o întâlnire cu elevii (clasele mari) şi pedagogii lor de la o şcoală din Chişinău am răsfoit mai multe programe şcolare, manuale... Şi m-am tot gândit că omul ar trebui să înveţe nu multe lucruri, ci pe acele pe care le poate stăpâni, ca apoi să le folosească în practica de zi cu zi. La ce bun omului cunoştinţele care nu vor fi folosite niciodată?

Novalis:

„Omul nu grăieşte singur, ci şi universul grăieşte, toate grăiesc într-o nesfârşită limbă”.

 

***

 

Explozii tăcute ale mugurilor primăverii. Au înflorit caişii. Aerul e tare şi plin de arome.

Femeile au început să-şi demonstreze stresurile lor ademenitoare.

 

***

Proverb anonim:

„Cine se căsătoreşte din dragoste, va trăi în durere”.

 

***

 

Simone de Beauvoir:

„Dumnezeu este foarte departe, a spus el. Chiar şi pentru aceia dintre voi, care au nestrămutată credinţă, sunt zile când Dumnezeu este atât de departe, încât pare absent. S-ar putea spune chiar neglijent. Dar El ni L-a trimis pe Fiul Său”.

 

***

 

Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa într-o lume săracă şi cu miros de moarte. Nu ştiam ce înseamnă să nu fii sărac. În schimb, născându-mă şi copilărind la ţară, am trăit adevăratele splendori ale naturii. Nu ştiam că poate exista şi o altă lume cu pacea şi bucuriile ei. Deseori îmi amintesc despre anumite clipe ca despre adevărate miracole…

Despre toate astea trebuie să scriu... Zilnic! Măcar câteva cuvinte. Cuvinte nu din acelea pe care le rostesc zilnic cu suferinzii, cu rudele, prietenii şi alţi oameni. Trebuie să scriu cu cuvinte care se nasc din străfundurile mele, din inima inimii.

 

***

Voi scăpa eu vreodată de stângăcia în scris? Am prea multe subiecte pe care aşi dori să le scriu şi pentru alţii.

***

 

Maicile de la Mănăstirea Tabora (un locaş sfânt profanat de oameni, transformat în clubul satului... ca şi în atâtea alte cazuri cu biserici şi mănăstiri) mi-au făcut cadou un exemplar de Biblie editată în anul 1936, în vremea domniei Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea, unde, de cum deschid, citesc la întâmplare: „... oamenii să nu urce sus cu murdăria lor”. Mănăstirea a fost construită acum vreo trei sute de ani prin credinţa şi truda oamenilor. Să fie oare tot atât de mare bucuria oamenilor de a profana, de a distruge precum a fost când au gândit-o, au înălţat-o, au finisat-o, au sfinţit-o şi, unde s-au rugat atâtea şi atâtea generaţii??? Uneori am impresia că trăim timpuri cu oameni posedaţi de demonii distrugerii.

 

***

 

Mă întorc de la o înmormântare în stilul timpului pe care-l trăim. Mergând pe stradă, văd oameni... Şi îmi amintesc cum cineva a spus că nu există nici un corp care să nu fi fost luat în posesiune de moarte, într-un fel subtil. Iar în urechi nu mi se mai stinge zgomotul sicriului coborând în groapă... Ceva asemănător, dacă-mi amintesc bine, am citit la Machado: „Zgomotul sicriului coborând în pământ este un lucru nespus de grav”.

 

***

 

În atâtea situaţii pe parcursul vieţii, unele dramatice, altele cu adevărat tragice, m-a salvat instinctul în care atât de mult cred.

Astăzi, ca niciodată, am cunoscut un pacient atât de mult adâncit în lumea lui de suferinţe, încât nici nu-l mai interesa însănătoşirea.

Nici eu nu mai ştiu de ce sunt atât de cotropit de o nelinişte care mă dărâmă.

 

***

 

Juan Ramon Jimenez:

„Cât de melodioasă-i această delicată urzeală!

Trupul tău cu sufletul meu, dragoste

Şi trupul meu cu sufletul tău!”

 

***

 

Bine, bine! Dar steaua mea? Care-i steaua mea pe care o urmez?!

 

***

 

Edgar Lee Masters: „O viaţă trebuie să treacă ca să-nveţi

cum să iubeşti viaţa”.

 

***

 

Pentru a scrie bine, mai e nevoie şi de un simţ înnăscut al limbii pe care trebuie să-l cultiv mereu.

Foarte des mă gândesc: oare folosesc eu cum trebuie viaţa? Oare cum ar trebui s-o folosim?

La o cafea, Mihai Grecu mi-a spus că pentru dânsul arta pe care o face e foarte apropiată de visele pe care le visează.

 

***

 

Turner:

„Un artist nu pictează niciodată ce vede, ci mai ales ce simte”.

 

***

 

În paginile pe care le voi scrie în continuare, cititorul va putea citi despre viaţa, bucuriile, dar şi suferinţele şi necazul lui de zi cu zi. Şi în nici un caz despre triumfalismul sistemului.

 

***

 

De atâtea ori mă conving că pacienţii mei, bătrâni orăşeni, se internează cu plăcere în spital nu numai pentru a fi trataţi, ci şi poate, uneori, mai mult ascultaţi, fie şi de un străin pentru dânşii, ca doctorul. Acasă ei sunt osândiţi la singurătate şi tăcere.

 

***

 

14 iulie

La plajă, lângă lacul de la Râşcanovca, unde roieşte multă lume. Intru în vorbă cu un grup de studenţi, turişti veniţi din Novosibirsk. O tânără ne vorbeşte tuturora despre tatăl ei. Născut în preajma oraşului Bolgrad, în anul 1941, adolescent fiind, a fost dus forţat cu frontul în Siberia. Din acele timpuri nu a mai reuşit să revină, nici măcar o singură dată, ca să-şi revadă părinţii, rudele, baştina. Acum, bolnav fiind, a trimis-o pe fiică-sa... Răvăşită de emoţiile călătoriei la baştina tatălui, o podidiseră lacrimile. Mâine va pleca într-acolo.

 

***

 

Stijeno Mojovic Kočan:

„În ochi să privim, dar ochii să nu-i zăvorâm în faţa nechemaţilor”.

 

***

 

Sunt foarte conştient că literatura cere o angajare plenară. Nu am o suficientă pregătire ca să-mi pot ghici viitorul care mă aşteaptă.

 

***

 

Un pictor tânăr, absolvent al Academiei de Artă din Leningrad, inteligent, informat şi, după toate, plin de har, precum îl vede şi Elena, îmi arată un fragment din scrisorile lui Van Gogh către fratele său Theo: „Voi continua să pictez rămânând o fiinţă umană, în sânul naturii. Cel care întoarce spatele naturii, cel care se preocupă mereu de a-şi susţine rangul sau alt lucru, îndepărtându-se de natură fără să-şi dea seama de asta, ajungând să nu mai distingă alb de negru, devine exact contrariul a ceea ce crede că este sau se crede că e... Cum se devine mediocru? Aranjându-se cu asta, acomodându-se la alta, zi după zi, după legea lumii, lăsându-se înghiţit de pasul opiniei publice”.

Van Gogh, care a pictat peste 700 de pânze, vânzând doar una singură.

 

***

 

Vai, Doamne, oare câte aşteptări neliniştite mi-ai dat şi pe viitor ca să le trăiesc?

Am ascultat muzică veche de Henry Pursell – „Te Dent” şi „Jubilate”.

 

***

 

Immanuil Kant:

„Trebuie, deci poţi!”

 

***

 

 „Numai prin iubire ne putem regăsi pe noi înşine”.

 

***

 

Oscar Wilde spunea că orice om se naşte rege şi moare în exil.

 

***

 

Noaptea trecută am visat color. Un vis greu, obositor. Toate s-au întâmplat într-o grădină precum în realitate nu am mai văzut niciodată. Un vis cu multe minuni exotice.

La sigur că am mare nevoie nu numai de schimbări externe, dar poate o şi mai mare nevoie şi de cele interne.

Ştiu de la facultate, de la profesorul meu de fiziologie contele Zubcov, că visele sunt perfecte metafore a tot ceea ce se petrece în partea necunoscută a conştiinţei noastre. Când visăm şi, mai ales, când avem coşmaruri, sufletul emigrează din trup.

Oare ce meleag o fi vizitat sufletul meu şi în această noapte. Aşa … simplu de tot. Fără de nici o permisie de la putere.

***

 

Filosoful şi teologul german Max zice că, după Scheler,  omul cult prin esenţă este cel care ştie că nu ştie.

 

***

 

Elena mă întreabă cam ce să însemne următoarele cuvinte ale marelui pictor francez la care ţine atât de mult, tăinuindu-mi numele acestuia: „A picta înseamnă a sesiza armonia între numeroase raporturi, transformându-le într-o gamă, dezvoltându-le, urmând o logică nouă şi originală”.

Recunosc sincer că nu ştiu ce i-aş putea spune, dar mă bucură faptul că Elena este atât de tenace, studioasă, iscoditoare şi atât de incomodă până şi pentru colegii ei din Uniunea Artiştilor Plastici, mai ales pentru conducerea acesteia...

 

***

 

Cu experienţa mea de lucru de 21 de ani printre suferinzi, iar mai rar când se întâmplă că şi printre  oameni care agonizează, uneori mă gândesc: ar trebui să-mi fie frică de ceva în viaţă? Dar de moarte? Sunt eu oare gata să înfrunt orice greutate, orice suferinţă sufletească sau trupească?

***

 

La ateliere. O cafea cu doamna Valentina Rusu-Ciobanu. Îmi arată câteva lucrări pictate în ultimul timp. Nu-mi rămâne nimic altceva decât plin de emoţii să-i spun cuvântul: „Frumos!” Pictoriţa îmi răspunde ceva în spiritul grecilor antici: „Dacă nu-i frumos, înseamnă că nu-i Dumnezeu”.

 

***

 

Oare pe parcursul istoriei a existat vreo generaţie de oameni pe aceste meleaguri, care şi-au trăit zilele în sânul dulce al vieţii fără de nici o suferinţă venită peste dânşii din cele patru părţi ale lumii...? Bănuiesc că nu.

 

***

 

Victor Vaserly:

„Arta este artificială şi nu naturală: a crea nu înseamnă a imita natura, ci a o egala şi chiar a o depăşi printr-o descoperire pe care, dintre toate vieţuitoarele, doar omul este în stare să o facă.  Acolo unde începe eruditul, creatorul sfârşeşte.”

 

***

 

Deseori vorbim cu Elena despre realism, despre realismul socialist. Dar iată ce ne spune Somerset Maugham: „... în pictură şi sculptură o prea mare apropiere de realitate a vestit întotdeauna decadenţa unei şcoli”.

 

***

 

În toate timpurile, despre hotarul dintre viaţă şi moarte, despre această trecere, s-a scris şi s-a vorbit foarte mult ca despre o mare enigmă, mister. Dar nu şi doctorii au făcut asta. Ci doar acei care nu ştiu şi nu vor şti ce trăiesc ei, doctorii, în astfel de clipe din practica lor, cu toate cunoştinţele şi experienţa pe care o au. Despre această dezlipire de viaţă, pe care şi eu am trăit-o şi văzut-o de mai multe ori, ca pe o stare pe care nicicând nu am putut s-o descriu, dar nici să vorbesc cât de cât concludent despre ea. După cât înţeleg eu, este marele secret, făcând parte din cea mai intimă povară de care ar dori cu tot dinadinsul să scape doctorii-martori,  să se mântuie ca de o vină, poate chiar de un păcat, dar este cu neputinţă. În toate cazurile pe care le-am trăit în viaţă, am fost un martor activ cu toată experienţa mea, cu cele învăţate şi acumulate pe parcursul anilor, exersând la maximum şi virtutea lungii răbdări (Doamne, iartă-mă, dacă preamăresc).

... şi în această noapte, atât de lungă, când un tânăr, a trecut acest hotar... până când moartea a întins aripile ei negre peste viaţa lui. Mai întâi peste viaţa minţii, iar apoi şi a trupului. Un tânăr atât de frumos... un adevărat Apolo, care a părăsit această lume când zorii zilei erau atât de trandafirii, iar pe cer clipeau atât de multe stele...

 

***

 

Orice suferinţă a trupului, dar şi a minţii, a vieţii minţii, orice boală este o treaptă, cu una sau cu câteva trepte tot mai aproape de ceasul morţii. Ce ştim noi, ce ştiu eu despre „viaţa” de dincolo...

În calitatea mea de doctor chirurg zi de zi sunt doar un martor activ, care fac posibilul să reţin, cu tot arsenalul acumulat de milenii ale ştiinţei şi practicii, să reţin urcuşul pe una din aceste trepte...

 

***

 

 Zi de duminică. Ore întregi am ascultat multă muzică de Giovanni Palestrina.

***

 

Când se întâmplă că mai pot sta de vorbă cu unii din consătenii mei mai în vârstă decât mine despre necazurile trăite de noi în timpul războiului şi ceea ce a urmat după, constat cu mari regrete că timpul, vai, timpul şterge multe nume, dar şi întâmplări din memoria oamenilor. Şi de fiecare dată, am grijă, şi nu numai eu, să răbdăm marea nedreptate fără să ne pierdem controlul.

Familia noastră – mama, cele trei surori şi eu, am rămas vii şi în timpul foamei ca printr-o minune, doar datorită faptului că, spre deosebire de alţi bărbaţi în floarea vârstei din sat, tatăl meu totuşi s-a întors de la război, fie şi invalid, s-a întors ca să ne salveze de la moarte... şi noi, copii fiind, încă să mai rămânem în continuare sub paza şi grija părintească.

 

***

 

13 noiembrie

Tot mai puternic îmi ard în memorie imaginile de la Yalta, coborâte în sângele meu. Un adevărat colţişor de paradis pe pământ. Pe pământul şi marea unde s-au succedat atâtea puteri, atâtea societăţi şi religii. Martori sunt astăzi doar ruinele acestor civilizaţii, care strigă cu voce tare în istorie, care astăzi... pare a fi moartă. Mă gândesc la minunea de pe pământ numită Crimeea, dar şi la ţara de altădată de unde şi-a găsit şi Ştefan cel Mare o soţie pe nume Maria de Mangop.

Impulsul acestor amintiri a apărut după lectura versurilor marelui Jorge Luis Borges:

„Am spus uimire de-a trăi

Unde alţii spun doar obicei.

În faţa cântecului celor nepăsători

mi-am aprins vocea în asfinţituri,

în dragoste şi spaimă de moarte.

Strămoşilor sângelui meu

Şi strămoşilor spiritului

Le-am adus versuri jertfă.

Am fost şi sunt.”

Aceste minunate versuri le-a rostit Borges, orb fiind!

Ce frumuseţe tristă! Citesc aceste versuri într-o dimineaţă de toamnă târzie plină de sens şi măreţie!

 

***

 

Una din marile mele plăceri este de a-mi îngriji dimineţile trupul. O fac nu ca pe o necesitate. Nu pentru a arăta bine în faţa celor din casă ori în faţa colegilor, când apar la serviciu. Pur şi simplu dintr-o plăcere pe care greu pot să mi-o explic.

 

***

 

Încă un lucru pe care l-am învăţat de la părinţii mei, un lucru pur şi simplu uneori salvator, ca o armă – tăcerea. Tăcerea ca o mare înţelepciune salvatoare în situaţii când nimic nu mai e de făcut.

 

***

 

Pindar:

„În întrecerile sacre biruie evlavia, nu puterea”.

Grecii au acelaşi cuvânt pentru minciună şi pentru adevăr: mythos.

Mihai Eminescu spune: „Minciună sfântă e adevărul”.

***

 

Să citesc cât mai mult despre influenţa religiei, a cărţilor sfinte asupra felului de a vorbi.

 

***

 

Există oare lumea uitării? Secretul acestei lumi îl putem afla doar în nopţile fără somn.

 

***

 

Iar şi iar:

Adevărul.

Binele.

Frumosul.

 

***

 

Paul GAUGUIN (1848-1903):

„Nimic nu mă va împiedica să plec de aici, şi asta pentru totdeauna. Ce viaţă fără sens ducem în Europa!”

 

***

 

Cine ghidează istoria aşa cum se întâmplă cu oamenii? Doar cei care sunt mai mulţi? Sau şi cei care sunt mai puternici, ori mai dibaci... Ce rost în istorie au intelectualii? Oamenii născuţi să acumuleze cât mai multă lumină în suflete şi inimi...

Mă întreb şi eu. Ca mulţi atâţia pe parcursul mileniilor...

Vai, invidia, concurenţa pentru importanţă, dar şi pentru putere pe lângă cineva mediocru, numit în funcţie de puterea cea mare... şi aici la Academia din R.S.S.M. (la bufet, unde nu are acces oricine). Aici, unde se editează o enciclopedie a R.S.S.M. cu colaboratori şi colegi (M. Cimpoi, L. Cemortan, P. Sabin ş.a.), majoritatea din ei strămutaţi din alte instituţii, unde nu erau comozi celora care concurau... Şi atât de des cu punga vieţii plină cu sentimente periculoase de ură şi răzbunare. Şi eu printre dânşii, la propunerea, dar şi rugămintea („că doar eşti şi un om al scrisului”) fostului meu profesor Nicolae Testemiţanu, îndeplinesc prin cumul şi munca de redactor ştiinţific al compartimentului de medicină şi sport.

Noaptea aceasta voi fi chirurg de gardă la spital unde, în saloanele spitalului pline cu suferinzi, nimeni nu concurează cu nimeni.

 

***

 

Pe coridorul secţiei îmi aţine calea soţul unei paciente. Ne cunoaştem. Nu pentru prima oară îi explic în ce stare gravă se află bolnava, soţia lui. La care bărbatul disperat îmi spune: „Şi cum adică... Eu de azi înainte... adică... atâta cât i-a mai rămas... când o s-o strâng în braţe pe femeia care o iubesc atât de mult, nici pentru o clipă nu ar trebui să uit că strâng şi moartea în braţe?!..”

 

***

 

Am o convingere că drumuri în viaţă sunt exact atâtea câţi oameni se nasc. Fiecare dintre noi are drumul său pe care trebuie să-l parcurgă.

În proză şi dramaturgie voi descrie destine umane.

Voi practica scrisul şi ca o funcţie terapeutică.

Voi merge înainte pe drumul pe care mi-l arată valorile naţionale şi, în măsura posibilităţilor,  şi cele universale.

 

3 decembrie 1973

S-a stins din viaţă (în somn!) poetul şi prietenul Vitalie Tulnic. Ne-a părăsit pentru totdeauna un mare cărturar al zilelor noastre. Un prieten al ideilor adevărate. O persoană chinuită de sensibilitate. Un Om cu o inimă bună. Pentru mine, pe parcursul anilor a fost un poet care m-a ajutat să-mi cultiv gustul visării. A scris texte şi poezii care vor rezista la eroziunea anilor. Născut în preajma Ismailului, în 1944,  la vârsta de 13 ani, împreună cu familia (tatăl preot) se refugiază în România, unde îşi continuă studiile liceale, ca mai apoi să absolve şi renumita Şcoală de literatură „M. Eminescu” din Bucureşti. În anul 1953, împreună cu Emil Loteanu, revine la Chişinău. Alte timpuri şi alte împrejurări pline de cruzime.

Şi prin acest om al scrisului, plin de har şi cu o bună cultură literară, mediul scriitoricesc şi cel gazetăresc de la Chişinău  s-a apropiat de tezaurul  lingvistic şi valorile estetice ale neamului nostru. Fiindcă poetul Vitalie Tulnic, înainte de a veni la Chişinău, i-a putut cunoaşte şi pe viu, nu numai din cărţile scrise, pe Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Anatol Baconsky, Aurel Rău, Alexandru Andriţoiu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi mulţi, mulţi posesori de mistere ale cuvântului scris din România.

Vitalie Tulnic a trăit o viaţă scurtă şi plină de necazuri. De suferinţe trupeşti şi sufleteşti de neconceput. Nu voi uita nicicând, iar ce-i mai trist, nu voi putea povesti nimănui, spovedaniile mărturisite de poet pe parcursul anilor despre calvarul de neexplicat trăit de dânsul în ultimii ani în repetate vizite la Bucureşti, ca să-şi poată revedea părinţii şi sora, dar şi colegii întru ale scrisului, prietenii de altădată din generaţia lui, cărţile lor, succesul la publicul cititor de acolo, popularitatea lor printre masele largi de cititori... O adevărată şi grea dezamăgire amară.

Şi când îmi amintesc... De nu prea mult timp întors de la Bucureşti... Eram doar în doi la un  bufet, la o margine de oraş, nu prea departe de clădirile unde ambii locuiam...: „Andrei, dragă, după această călătorie, atâta greu am pe suflet, încât nici nu mai ştiu cum îl voi mai duce în continuare. Iar şi iar îmi tot zic şi eu ca şi un mare scriitor scandinav: „Resimt acum toată durerea de a trăi”.

Şi eu îmi zic acum, după cele întâmplate, câte adâncuri atât de greu de descifrat au oamenii, omul...

 

***

 

Atât de des mă dărâmă contradicţiile, dar şi îndoielile... Şi de fiecare dată îmi vin în memorie spusele lui Konstantinos Kavafis: „... învaţă, învaţă de la cei învăţaţi”.

Albert Camus:

„Îndoielile sunt partea noastră cea mai intimă. Să nu vorbeşti niciodată despre îndoielile tale – oricare ar fi ele”.

Şi cu toate astea, uneori, se întâmplă totuşi, când merg pe străzile oraşului, prin mulţimea de oameni necunoscuţi, iar eu sunt măcinat de setea de confesiune, aşa şi îmi vine să-l trag pe cineva de mânecă, să-l opresc pe unul cu harul de a asculta...

Iată că s-a mai scurs o zi. Acest dans al zilelor... Zilele, lunile, anii... şi uneori fără un final cu măcar cât de puţină pace în suflet. Şi de ce nu? Şi cu bucurii curate, ca ziua de astăzi. O bucurie în ajunul anului 1974 care iată-iată că vine. O bucurie pe care o gustăm în tihnă împreună cu Elena. Un suprem dar pentru noi. Un chindii! O oră serală, cu întâmplări din copilărie, trăite şi retrăite, pe care le chemăm din adâncul uitării şi tot aşa, clipă de clipă, până când vor sosi şi scorburile întunericului. Iar peste două zile şi Noul An.

 


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T