CăutareSr
25 mai 2018
Comentarii
Interviuri

Gheorghe Russu

Vice-director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Bătuţi de soartă şi de stat

Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Săptămîna în imagini
80_4dff5042440a3
80_4dff5046be87a
125_4dff503a2b7e9

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL - 3 (Fragment din Caiete)

2 octombrie 2012, 18:13

 

Anno Domini 1974

Ieri dimineaţă ne-am bucurat mult de invitaţia pictorului Aurel David şi a „noii” lui soţii Maria de a întâlni împreună sosirea Noului An. Într-un demisol. La o margine de oraş. Spaţiu obţinut cu mare greu de la conducerea capitalei şi din care, câteva luni în şir, sărmanul Aurel a tot scos şi cărat la gunoişte tone şi tone de pământ. Şi toate astea pentru aşi amenaja un atelier de creaţie, fie şi într-un demisol, dar şi un loc pentru trai. Plecând din prima familie, apartamentul de la o altă margine de Chişinău l-a cedat fostei soţii, dar şi feciorului său încă destul de mic …

Vai, dragostea! Cea mai mare emoţie. Nici nu mai ştiu dacă există în univers putere mai mare decât cea a iubirii. Deci, iubirea … şi înflăcărările ei cele mai sfâşietoare, cele mai chinuitoare …

Şi aşa, în acel spaţiu cât de cât amenajat, am discutat despre multe şi mărunte, inclusiv şi despre enigmele succesului la public a linogravurii policrome „Arborele Eminescu” creată de amfitrion. Un succes fără precedent a vreunui pictor din Moldova. După părerea mea şi a Elenei, nu numai un succes al talentatului autor, dar şi un aport la promovarea marelui poet Mihai Eminescu …

La o oră târzie, la despărţire suntem cu toţii de acord că doar talentul Artistului, indiferent în ce domeniu, dă un sens acestei lumi, uneori atât de ridicole. Apelând şi la o maximă a unui mare scriitor francez: „Talentul original – timiditate şi uscăciune la început, largheţe în detalii la sfârşit.”

 ***

9 ianuarie 1974

Cei care vor să ştie, au citi şi ştiu precum că biosfera se dezvoltă prin negarea formelor anterioare. Vorbăria despre poluare, despre dezechilibrarea naturii, după părerea mea, este inutilă. Totul ce se întâmplă cu fauna şi flora de pe Terra este din timp programat, încă din timpurie germenului Universului ei.

În corpul uman nimic nu este fără rost. Pe aceasta am învăţat-o din cărţi şi auzit-o de la doctori evrei cu studii în Occident, cu o mare şi lungă experienţă prin spitale. Orice celulă are p responsabilitate şi un cod unde-i înregistrat începutul începuturilor. Şi dacă persoanele bolnave vor să se vindece, acestea ar auzi ruga şi ar da un răspuns pozitiv.

 ***

Cum poţi să trăieşti zi de zi, o viaţă întreagă, doar într-o aşteptare să ţi se spună, de către cineva „de sus”, ce şi cum să faci?.. Cum poţi să trăieşti fără să-ţi asculţi, zi de zi, şi impulsurile tale proprii de a face ceva anume aşa cum simţi, cum înţelegi doar tu?..

 ***

Nu o dată în viaţa mea m-am convins că nu poţi răni pe cineva fără să fii şi tu rănit. Când se întâmplă că jignesc pe cineva fără să-mi dau seama, nu numai cu fapta, dar şi cu gândul, eu sufăr mult mai mult decât acela pe care l-am jignit.

***

De mic copil am avut o chinuitoare sete de necunoscut. Visam la timpurile când, fiind matur voi brăzda neapărat oceanele lumii. Dar în socialism …

Abia acum, la vârsta aceasta, înţeleg că visul este un lux al gândirii.

 ***

16 ianuarie 1974

De ce nu am avut şi nu avem şi noi, de mici copii, mulţimea de capodopere ale literaturii universale traduse în întregime după textul original?

 ***

Doar unul din colegii mei mai tineri la tribuna de la Uniunea Scriitorilor, la adunarea de astăzi, la care avem dreptul să participăm şi noi, în final a spus: „ … pentru că nimic din ceea ce este de preţ nu poate fi nici dovedit încă o dată, nici tăgăduit.” Asta i-a făcut pe cei din prezidiu să se foiască rău de tot. Iar unul din aceştia de urgenţă a ieşit în coridor să fumeze.

Doar pe coridor, după finele adunării, Petru Cărare, practicându-şi oriunde şi oricând umorul lui de mare talent, a spus:  „Că doar până şi la Eugene Delacroix am citit: De ce nu profităm de cărţile cele bune, aceste antidoturi împotriva civilizaţiei?”

 ***

Sunt cazuri când mi-e frică să mai scriu în acest caiet. Mi-e teamă să cobor în fântânile sufletului la mari adâncimi, ca să nu mă sperii prea tare şi să nu mai doresc a zgâria vreo dată hârtiile. Şi atunci … Poate totuşi … înapoi la suferinzii mei, mulţi dintre aceştia mă aşteaptă în spitalele şi policlinicile oraşului.      

 ***

A câta oară mă tot conving, ca şi astăzi, că oamenii noştri nu ştiu să se îngrijească unii pe alţii când cad în boală – semn de mare incultură …

 ***

Se întâmplă să visez ca şi înainte, din ce în ce tot mai rar, că rătăcesc în pustiul din mine … ca şi în pustiul din Egipt, unde ademenit fiind de magia culorilor mai că era să fiu înghiţit nu mai ştiu eu de cine. Dacă nu se întâmpla să mi se topească până şi tălpile pantofilor de la temperaturile atât de înalte ale lutului roşu pe care păşeam.

 ***

„Dacă s-ar anunţa vreun concurs la răbdare, a spus Gheorghe Ghidirim la una din adunările medicilor de la spital, la sigur că doctorul Andrei Burac ar fi luat unul din primele locuri. De când îl ţin minte, încă din adolescenţă de la Şcoala de medicină din Bender, era cel mai bun la răbdare, oriunde s-ar fi aflat.”

După cele auzite mi-am amintit de copilărie, de mama. Când o întrebam cum eram eu pe când eram copil, de fiecare dată ea îmi spunea acelaşi lucru: „Erai răbdător şi foarte ascultător. Pe când erai mic de tot, ca să pot trebălui prin casă, împrăştiam un pumn de fasole albe prin ogradă. Şi tu, ascultător, până ce nu le strângeai pe toate, nu te lăsai.”

 ***

9 februarie 1974

Sunt situaţii când din răsputeri îmi apăr independenţa. Aşa precum s-a întâmplat şi astăzi. Urmările încă nu le ştiu. Voi fi în aşteptare. Bineînţeles, mereu stresat.

 ***

Igor Stravinski:

„A cunoaşte pentru a iubi şi a iubi pentru a cunoaşte.”

 ***

 Şi în această seară am savurat un imens deşert roşu al asfinţitului de soare.

 ***

 A şti cum şi a putea la moment să învingi pornirile instinctual-zoologice, iată o adevărată calitate a omului cu adevărat intelectual.

 ***

Nimeni nu va putea spune, cel puţin celor din preajmă, ceea ce voi putea spune eu prin scris. Deci trebuie să scriu. Mă încurajează până şi cele citite la Thomas Mann: „Marele opere sunt rezultatul unor modeste intenţii.”

Am ascultat muzică de Serghei Rahmaninov.

Când mă gândesc la istoria acestor pământuri, la moşii şi strămoşii mei ajung la concluzia că am supravieţuit doar prin puterea vitalităţii înnăscute.

 ***

Către Pilat, soţia lui Claudia:

„Teme-te de puterea cerului!”

 ***

Am cunoscut mulţi specialişti în diferite domenii, care au la bază studii superioare, persoane denumite şi intelectuali, crescuţi şi educaţi în copilărie şi adolescenţă de părinţii lor ţărani, care şi-au trăit şi continuă să-şi trăiască viaţa într-o minciună …

 ***

Încă o vizită la maicile din fosta mănăstire Tabăra. În codrii Orheiului deja se simte mirosul primăverii, care iată-iată că şi vine. La Tabăra suntem primiţi cu aceiaşi dintotdeauna dragoste, bucurie şi bunăvoinţă. Ne întâlneşte plin de emoţii şi vânzoleală până şi un căţeluş pe nume Pufic.

A doua zi, la plecare, cu permisiunea maicilor mai copiez câteva rânduri din cartea Sfintei Tereza de Avila: „Nu vom şti niciodată cât de bine face un simplu surâs. Nu lăsaţi niciodată pe cineva care a venit la voi fără să vă părăsească mai bun şi mai fericit. Toată lumea ar trebui să vadă bunătatea pe chipul tău, în ochii tăi, în surâsul tău.”

Probabil că în aceasta şi constă şi secretul, la această fostă mănăstire de maici cu o vechime de vreo câteva sute de ani, până şi astăzi, când totul e profanat şi închis de putere, mai continuă să vină lume de pe lume din împrejurimi …

Noaptea trecută, când am văzut un satelit artificial traversând seninătatea cerului înstelat, m-am gândit că ştiinţa de astăzi face un mare progres şi poate necesar omenirii, dar fără credinţă şi fără bunătate …

 ***

Cred că doar la doctor, omul se prezintă dezbrăcat de haina artificiului cu care umblă prin lume.

 ***

3 martie 1974

Zi de gardă. Stând mai mult timp cu un ţăran pacient îmi spune următoarele: „Viaţa mea a fost grea. Mâncarea mi-a fost din picioare, iar odihna pe cărare.”

Sunt zguduit de mare tristeţe după toate ce văd, ce aud şi de cele ce mi se întâmplă în sufletul mei la impact cu lumea. Ca de obicei, cu aceste sentimente cobor în labirintul meditaţiei şi încerc să găsesc rostul zilelor pe care le voi mai trăi.

Nu-mi mai amintesc la cine din marii scriitori am citit că dacă nu ar exista primejdia, frumuseţea şi dragostea, ar fi uşor de trăit.

 ***

Gottfried Benn:

Nici o tristeţe nu poate fi. Prea

            departe, prea departe,

prea intangibile, patul şi lacrimile,

nici Nu, nici Da,

naştere, durere trupească şi credinţă,

o unduire fără nume, o alunecare,

o fiinţă cerească tresare în somn,

un pat întins şi lacrimi

-          Dormi!

 ***

Şi atunci care ar fi cupa dintre multele cea mai des şi necontenit întinsă omului?

Oare cine sunt eu? Voi avea eu vreodată meditaţia ca o practică zilnică?

 ***

Oamenii slabi se feresc de cei puternici (din calea lor). Ei nici măcar nu prietenesc cu cei ca dânşii. Omul slab caută cu lumânarea pe cel şi mai slab decât el.

Omul deseori oboseşte, se satură, se înveninează şi începe să turbeze printre alţi oameni. Vrea cu orice preţ să se izoleze. Vrea singurătate. Să trăiască plăcerea, ori poate chiar luxul (de ce nu?) de a fi singur. Dar omul nu poate fi singur niciodată. Doar pentru un timp ca să-şi poată vindeca rănile …

Ce poate spune omul doctorului, nici preotului nu-i poate spune.

 ***

Mă tot gândesc la bucuria de a scrie literatură. Oare când oi fi descoperit-o eu? Şi cât va dura această bucurie? Fiindcă nu o pot compara cu altele pe care le-am avut, le-am trăit … Poate şi puterea de a aşterne pe o hârtie albă, curată ceea ce descopăr şi simt, ceea ce gândesc, ceea ce descopăr în mine şi în semenii mei.

Şi totuşi, după atâtea şcoli în limba rusă începute încă de la treisprezece ani, am un soi de teamă de cuvintele limbii mele materne în care scriu şi voi scrie.

Omul scrisului trebuie nu numai să-şi poată stăpâni gândurile, dar şi a le formula pe hârtie cât mai clar, fugind de nebulozitate ca dracul de tămâie.

 ***

Franz Kafka:

„Nici o secundă de calm nu mi-e îngăduită, nimic nu mă asigură, totul trebuie dobândit, nu doar prezentul şi viitorul, ci şi trecutul.”

 ***

 9 martie 1974

Bertold Breht:

„Nu vă lăsaţi amăgiţi

De robii şi necazuri –

Ce vă mai poate-nspăimânta?

Veţi muri ca şi toate animalele,

Şi-apoi nu mai urmează nimic.”

 ***

În fiecare dimineaţă când intru în curtea spitalului am sentimentul că intru în ţara suferinţei şi a speranţei de a reveni la o altă viaţă sănătoasă de cândva.

 ***

Răsfoind cărţi luate cu împrumut … descopăr că … unul din clasicii literaturii noastre „cavalerul nostru Constantin Stamati (1786 – 1869), autoriu popular” a cunoscut Biblia, operele lui Homer, Vergiliu, Aristo, Tasso, Milton, Voltaire, Rasine, Delille, Bulwer, La Bruyère, Scott, Byron, Goethe, Shakespeare, Euripide, Sofocle ş.a.

„Tot omul e datoriu ţerei sale cu persoana şi averea sa.”

„ – Sunt mulţumit, ca albina, de am

de am putut cu a mea gură

Să pun în faguri de miere o picătură.”

„Aşa dar nu cereţi de la mine, desţeratul din Moldova în copilăria mea, pentru că n’am învăţat scolastic, „ex professo” şi da’ceea scriu fireşte şi liber, ca şi când V’aş vorbi …

Ascultaţi dară cu indulgenţă sălbatica mea muză, precum ascultaţi cu mulţumire răsunetul coardelor lăutarului. El va cânta fireşte şi fără note, dar trist, pătimaş, aşa precum fantazia lui îl însufleţează.”

„Desţeratul …” Oare cu cine aş putea vorbi despre acest destin uman şi scriitoricesc? Poate doar cu Mihai Cimpoi …

 ***

Răsfoind dicţionare mai vechi şi mai noi:

Şi ce dacă e adevăr (oglindirea fidelă a realităţii obiective în gândire, concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, autenticitatea acestora) că totul şi toate în viaţa aceasta şi în lume e vanitate (ambiţie deşartă, trufie, orgoliu, deşertăciune, zădărnicie).

***

Am ajuns la o concluzie că … Un scriitor mai întâi şi întâi trebuie să-şi cunoască bine profunzimile propriului biologic, ca apoi să poată scrie, să creeze personaje fie în proză ori dramaturgie. Cu poezia e un pic altfel, dar tot de aici porneşte, de la stările sufleteşti pe care cu bucurie ori tristeţe le trăieşti.

 ***

Am fost solicitat să fac o vizită la domiciliu unei paciente cu o formă de hepatită incurabilă. O fiinţă umană desfigurată fizic. Destul de tânără. Ieri-alaltăieri cu semnele unei frumuseţi pe chip, încă nedispărute definitiv, care abia dacă se mai pot citi. În acelaşi pat cu pacienta un copilaş de vreo teri-patru anişori mereu scâncind. Probabil, micuţul aşa şi nu înţelegea ce se întâmplă cu mama sa. De ce s-a schimbat atât de mult la chip, dar şi în comportamentul ei.

I-am aplicat o procedură uşurându-i cât-decât, pentru un timp, suferinţa. Înainte de a finisa procedura, în cameră a intrat stăpânul casei însoţit de o altă femeie.

- De-ar avea măcar cât de puţină ruşine …, mi-a şoptit pacienta, schimbându-se şi mai mult la faţă. Abia aşteaptă să mă ducă pe lumea cealaltă …, a mai adăugat suferinda cu o voce aproape stinsă.

Pe toate acestea le-am citit şi în comportamentul celor veniţi. De altfel, fără să se mai incomodeze măcar cât de puţin de prezenţa mea.

Privind şi mai atent chipul pacientei, care începu şi ea să scâncească, un soi de bocet amestecat cu suspine, ca şi copilul, îmi ţâşni din memorie o exclamare a poetului american Walt Whitman: „O. trup, tu eşti sufletul!”…

La plecare, în amurgul primăvăratic din curte sora geamănă a pacientei mele mi se arată mult mai frumoasă ca altădată. „Amurgurile … când femeile sunt atât de frumoase.”

În societatea noastră foarte puţini sunt cei care ar trebui sistematic să se ocupe de om. Dacă nu de om, atunci de cine? De ce? Că doar viaţa omului e atât de scurtă şi trece repede … Omul. Părinţii noştri. Buneii. Fraţii. Surorile. Semenii noştri.

 ***

Despre lecturi în viaţa fiecărui om. Citim la Denis Diderot: „oamenii încetează să mai gândească, atunci când încetează să citească.”

Am citit la mai mulţi intelectuali ai lumii acestea că cele mai importante opere ale civilizaţiilor au fost create în izolare şi tăcere, cât mai departe de luciul lumii.

 ***

Clipele nocturne, viaţa nocturnă, lumea nocturnă e mult mai vie în sufletul meu decât cea diurnă. Şi atât de des mă surprind ascuns în restul civilizaţiei în visele mele. Probabil pentru că Universul este o capodoperă a belşugului pentru oricine dintre noi, pentru om. În trecut, prezent, dar şi în viitor.

„Cea mai importantă întrebare pe care orice ştiinţă umană şi-o pune poate pune: Este oare acesta u Univers prietenos?”, se întreabă până şi persoana doldora de genialitate Albert Einstein.

 ***

 20 aprilie 1974

La 11 iulie anul 1854 Lev Tolstoi, trecând prin Bălţi şi Chişinău spre Bucureşti, îşi notase într-un jurnal: „Destinul acestui popor e plăzmuit din farmec şi tristeţe …”

 ***

Astăzi mă gândesc mai mult ca altădată în ce măsură şi cine mi-a influenţat destinul, viaţa cel mai mult şi cât pericol sau avantaje au urmat …

Când cineva îmi vorbeşte despre fericire ori iubire, mereu mă gândesc, fără să descurajez pe acel cineva, că pentru a iubi ori a fi fericit, trebuie neapărat să te naşti cu această vocaţie. Exact ca şi în cazul longevităţii, trebuie să te naşti din părinţi or strămoşi longevivi. În caz dacă această longevitate înnăscută nu va fi curmată de vreo violenţă de neevitat.

 ***

 Giovanni Papini:

„Vouă, mai ales poeţilor, vă datorez că m-aţi purtat, ca Satana, pe culmile munţilor, şi mi-aţi spus la ureche: iată – toată această bogăţie, prospeţime şi frumuseţe poate fi a ta, numai să izbuteşti s-o vezi şi s-o înţelegi!” E un scriitor care îmi place mult.

Pe toate acestea mi le citeşte la telefon Emil Loteanu. Mâine vom pleca spre sudul Moldovei. La baştina mea, unde iar şi iar îmi apar în memorie iarna mortală. Mortală şi pentru câţiva prieteni de ai mei din copilărie … iarna anilor 1946 şi 1947.

Nu o dată constat că am un instinct dramatic mult mai pronunţat decât la cei care mă înconjoară.

 ***

27 aprilie 1974

Simt o mare dorinţă de a cunoaşte cât mai multe despre credinţa în lumea nevăzută.

Astăzi, împreună cu Emil Loteanu, vom pleca la sud, la părinţii mei. Timpul e cam noros, dar e primăvară şi lumea e plină de flori.

 ***

La drum, în maşină, la volan Loteanu, un timp am ascultat tăcuţi muzică de Mozart. Apoi am vorbit despre mai multe lucruri, inclusiv şi despre intenţia mea de a scrie o nuvelă despre o femeie tânără care îi este credincioasă soţului cu trupul dar nu şi cu sufletul. După care Emil, încurajându-mă, mi-a spus: „E bine să te gândeşti şi la astfel de subiecte, la care s-au gândit şi marii scriitori. Depinde doar cum o s-o poţi aşterne compoziţional pe albul hârtiei.”

 ***

De pe crestele dealurilor sudului Moldovei, dar şi de pe vârfurile vechilor movile înălţate încă de pe vremurile lui Ştefan cel Mare, seara, am admirat fermecătoarele panorame nocturne … Iar a doua zi dis-de-dimineaţă, însoţiţi şi de taică-meu, am cutreierat şi pădurea primăvăratecă din Valea Turcului. Dar şi câmpul lucrat cu multă iscusinţă de ţăranii baştinei mele.

Părinţii la vârsta lor sunt relativ sănătoşi. Câtă bucurie reciprocă la ocaziile când ne putem revedea … Pentru mine, dar şi pentru surorile mele Marfa, Maria şi Elena, o nouă încărcătură de puteri şi optimism pentru un alt fragment de viaţă zbuciumată, şi de ce m-aş minţi uneori – pentru mine uneori prea zbuciumată.

Doamne, dă-ne cât mai mulţi oameni de seamă în preajma noastră, oameni de creaţie, adevăraţi Artişti ca Emil Loteanu, existenţa mea, dar şi a multor atâtora, ar fi cu totul deosebită. Fiindcă multe lucruri depind de mediul în care ne trăim zilele, ne ducem viaţa.

Când veni şi vorba despre ecourile războiului, tatăl meu şi-a permis să ne amintească o parabolă, după care în discuţia noastră urmă o pauză destul de lungă: „Viteazul, înţeleptul şi voinicul pier ca fumul. Săracul şi blestematul moştenesc bunurile şi pământul.”

Şi toate aceste vorbe şi amintiri după o dimineaţă în trei …De rătăciri prin pădure, grădinile şi câmpia cu insuliţe roze şi albe de piersici şi caişi în floare, cer limpede şi albastru- albastru, o boltă adâncă şi calmă; despre aceia ce ar fi fost astăzi aici pe meleagurile noastre dacă mai mulţi consăteni nu mureau în război, foamete şi deportări …

Şi de fiecare dată mă tot gândesc, constat că în viaţa noastră există clipe când nimic nu mai poţi tăinui de cei din preajma ta. Vorbim … Vorbim … Spunem lucruri care le acumulăm în noi. Lucruri care ne apasă pe suflet. Uneori dureros. Foarte dureros.

 ***

29 aprilie 1974

Calea întoarsă, spre Chişinău, am făcut-o într-un apus de soare năucitor de frumos. Am reluat discuţia despre familie, celula societăţii în care ne ducem viaţa. Mai ales familia pentru o persoană de creaţie … O temă, dar şi o problemă destul de vulnerabilă pentru Emil …

Concluzia a fost că o prietenie, o dragoste, fie şi într-o familie a unui om de creaţie, neapărat trebuie să fie şi creatoare … Că de altfel toate se termină la un moment dat: fie nicicum, fie dramatic. De aici şi multitudinea de divorţuri în familiile persoanelor de creaţie cu căsătorii multiple şi divorţuri … Iar jertfele acestor situaţii în primul rând rămân copiii …

Pe parcursul acestei călătorii nu o dată am citit în ochii lui Emil o uşoară şi nevinovată invidie, că eu mă pot bucura de reîntâlnirile cu părinţii şi surorile mele oricând am o posibilitate

 ***

Mi s-a părut oarecum straniu să constat că majoritatea absolută a scriitorilor pe care i-am cunoscut mai îndeaproape, practică scrisul ocazional, concomitent îndeplinind şi alte munci destul de epuizante. Scrisul însă îl practică mai mult ca pe o îndeletnicire stranie, un fel de „cochetărie”, un joc ciudat pentru cei mai mulţi din preajma acestora.

 ***

Nu există vis care să nu poată deveni şi o realitate. E drept că există cazuri când eu, spre mirarea mea, descopăr şi inversul.

***

Astăzi, o pacientă suferindă de un diabet zaharat agresiv cu un început de necroză a degetelor de la picioare mi-a spus: „Ştiu că mâine-poimâine o să mor … Şi gata! Copii nu am. Şi casa, pe care am primit-o eu de la stat pe numele meu, o să-i rămână soţului … Şi el o să-şi aducă în această casă o altă femeie … în patul meu …”

 ***

Oare numai ce crede lumea contează? Dar dacă lumea aceasta în majoritatea ei este manipulată, prostită? Atât de des putem întâlni în reviste şi ziare nu o critică literară adevărată, ci mai mult o răfuială ideologică.

 ***

Am mai cunoscut o persoană care mi-a plăcut mult. Atât de des sunt ameţit de prima impresie când cunosc pe cineva. După care peste un timp urmează marea dezamăgire. Nu ar trebui să uit despre aceea că am nevoie de mai mult sânge rece când cunosc pe cineva.

 ***

După Platon poetul este inspirat de demoni. Sufletul i se desprinde de trup pentru a contempla eternitatea. Oare această idee o putem găsi şi în poezia care se scrie în majoritatea cazurilor şi astăzi? Şi nu numai se scrie, dar şi se tipăreşte în tiraje enorme.

 ***

S-a întâmplat că am mai avut şi astăzi un caz, când pacientul nu a dorit să fie operat de  alt medic, mai în vârstă şi cu o mai bună experienţă în chirurgie decât a mea. Un coleg de etnie evreiască. Ştiind toate acestea pacientul totuşi a insista să-l operez eu. Anume eu.

Era un caz care nu îngăduia aşteptare şi discuţii …

Colegul mai în vârstă când a aflat motivul refuzului doar a zâmbit. Cam amar, totuşi …

La sfârşit de zi am fost invitat de acel coleg la o bere. Pe parcursul de aproape o oră, dacă am rostit doar câteva cuvinte. Eram prea epuizat după o zi grea de muncă …

 ***

Astăzi e zi de duminică. Şi de cum am deschis ochii am şi hotărât că astăzi voi citi, voi visa, poate şi voi scrie. Da! Voi scrie! Fiindcă Eul suprem spune: „Dorinţa ta este poruncă pentru mine!”

 ***

E de-ajuns să mă aşez la masa de scris şi exact în clipa aceea încep să simt cum propriile mele bariere apar, mai întâi abia perceptibile, apoi destul de dezvoltate. Iar în spatele lor cu un bici e gata de treabă şi măria sa cenzorul personal, cel lăuntric ca o spurcăciune pe care aşa şi nu mai reuşesc să-l sugrum. Doar uneori, să-l mai adorm. Măcar pentru un timp.

 ***

Zicală antică chineză:

„Cel ce ştie nu vorbeşte, cel ce vorbeşte nu ştie.” Cultura, arta, literatura orientală sau occidentală – una născută din alta – fenomen redescoperit din ce în ce mai mult în minţile oamenilor. Dar şi a mea.

Filosof japonez Kobo-daisi (774-835):

„Nu merge pe urmele anticilor, dar caută ceea ce au căuta şi ei.”

 ***

Prea mulţi în lumea aceasta cu părere de rău, Doamne!Cei mulţi sunt cei cu suferinţă.

 ***

Epitaf japonez:

„Destinul şi umbra ne urmăreşte pretutindeni.”

Bine, bine, dar omul oricum nu trebuie nicicând să lâncezească.

 ***

Oamenii mai vechi au moştenit de la alţii şi mai vechi decât dânşii un adevăr pe care noi în epoca noastră modernă l-am cam uitat: „In magnificentia naturae, resurgit spiritue (În măreţia naturii reînvie spiritul). ”

Mi s-a făcut un mare dor de Crimeea, de Ialta, de mare …

 ***

La o cafea cu maestrul Mihai Grecu la ateliere.

După o pauză mai lungă ca de obicei mă întreabă: „Andrieş, ştii dumneata de unde i se trag cele mai multe necazuri omului, mai ales artistului plastic?”

Nu i-am răspuns. După o pauză şi mai lungă el mă luă iar la întrebări: „De ce taci? Eşti doctor. Ar trebui să ştii, sau chiar ştii mai multe decât mine, dar ca de obicei taci.” După o pauză: „Din pofte! Poftele îl rod pe om nu numai zilele, uneori chiar şi nopţile!.. Nemaivorbind de lăcomie …”

„Semeni cu unchiul tău Dumitru. Fratele lui maică-ta. Cu care am fost colegi la Cetatea Albă, la Şcoala Normală. Aşa e. Ştiu. Sângele apă nu se face. Semeni cu dânsul …”

La naştere avem depozitate în noi toate întrebările, dar şi toate răspunsurile vieţii pe care o vom trăi. Aş îndrăzni să afirm şi eu acest lucru.

Când mă gândesc şi eu, ca orice om, la limba pe care o vorbim în familie, între prieteni, dar şi la limba oficială, publică … Limba în care am învăţat la şcoala din satul natal … Limba în care mi-am făcut studiile la Şcoala de medicină din Bender (alta), apoi la examenele de admitere la facultate, apoi la facultatea de la Institutul de medicină din Chişinău, apoi limba în care notăm la locul de muncă în foile de observaţie a pacienţilor … Dar şi la limba în care îmi scriu articolele despre medicină şi sport la Enciclopedia moldovenească de la Academie, muncind prin cumul … Dar şi la limba în care mi-am scris, scriu şi voi scrie literatură ...

Limba a fost creată ca să comunicăm sentimente, gânduri şi intenţii între noi. Limba în care gândim. Fiindcă şi Buddha (563-483 î. Hr.) spune că tot ce suntem este rezultatul a ceea ce am gândit.

Ce păcat că unii oameni folosesc cuvintele şi pentru a jigni, a umili, iar uneori, pur şi simplu, a ucide.

***

Când mă reîntâlnesc şi comunic cu pacienţii mei de altădată, constat că omul care suferă mai mult timp de boli cronice incurabile, iar dacă se mai adaugă sărăcia şi mizeria, aceşti oameni devin bănuitori, mărunţi.

 ***

Fragmente ale vieţii mele atât de îndepărtate, aproape şterse din memorie … De câte ori vizitez satul natal cu oamenii lui mândri şi muncitori, supuşi tuturor puterilor … pe care nu le vor uita cât vor trăi; casa părintească, peisajul unde am copilărit, constat că încă multe am de descoperit …

Oare s-ar fi schimbat ceva în lumea asta dacă nu m-aş fi născut şi eu?

După ce am scris pe hârtie întrebarea, m-a apucat un râs chinuitor. Prea chinuitor.

 ***

Dimineţile, la o oră prea matinală, când mă înghesui şi eu numai cum pot, ca şi mulţi alţi pasageri, în autobusul supraîncărcat, în speranţa că voi ajunge la timp la spital, şi din nou mă voi saluta cu pacienţii mei care mă aşteaptă nerăbdători, şi voi face tot ce-i în puterile mele să-i ajut; în fiecare dimineaţă mi se creează un sentiment că viaţa pentru mine în acea zi este aproape oprită …

 ***

După ce am răsfoit ziarele apărute pe parcursul întregii săptămâni, nu ştiu cum, fără să mă mai gândesc la ceva, mi s-a rupt din străfundurile sufletului o frază, pe care poate că nu ar fi trebuit s-o notez în caietele mele … Şi totuşi: „ Nu pot ei greşi cât poate omul nostru ierta.”

 ***

Invitaţi cu Elena la o nuntă am trăit o seară împreună cu oameni aproape necunoscuţi, mereu gândindu-mă şi contemplându-i pe tinerii însurăţei, pe mireasă ş pe mire (chipuri frumoase ca a zeilor din mituri), care, după câte ştiam eu despre dânşii, aproape că nu au reuşit încă să se cunoască mai bine unul pe altul. Oare ce vor mai descoperi ei, aceşti tineri, peste puţin timp, în trupurile şi sufletele lor? Nişte universuri pline de atâta mister …

 ***

1 decembrie 1974

 

 

Păşesc pragul secţiei de chirurgie cu o inimă grea. Voi fi iarăşi nevoit să suport privirile pline de suferinţă şi reproş ale pacientului muribund ca rezultat a unei peritonite incurabile. Oricâte acţiuni am întreprins, nu am reuşit să stingem infecţia care a provocat suferinţa agresivă. Nu putem reuşi nici cu cele mai performante antibiotice. Bărbatul, doar la o vârstă de 29 de ani, pur şi simplu se stinge sub ochii noştri. În salonul-izolator destinat doar pentru o singură persoană grav bolnavă, planează un miros pestilenţial,  greu de suportat pentru oricine. Până şi pentru personalul medical, care pot intra doar cu fețele acoperite cu măşti. Nemaivorbind de vizitatorii acestui suferind. Inclusiv de soţie şi un copilaş de câţiva anişori. Doar bolnavul, da unul singur, respirând zile şi nopţi cu acest aer poluat, aproape că nu-şi mai dă seama în ce atmosferă îşi trăieşte zilele care i-au mai rămas …

Ca doctor curant şi mie îmi va fi greu să mai suport încă şi încă o dată scenele vizitei soţiei acestui nenorocit. Ea vine de mânuţă cu unicul lor copilaş. Chinurile intrării şi ieşirii ei din salon … Împreună cu copilul … Ca doar peste două-trei minute după apariţie să înceapă a vomita … Iar soţul ei aşa şi să nu înţeleagă motivul părăsirii bruşte a salonului … de fiecare dată încercând s-o oprească, să-i prindă  mâinile, s-o atragă către dânsul …

Aceşti soţ şi soţie, încă atât de tineri … Ambii cu studii superioare. Cu locuri de muncă pe potrivă. Căsătoriţi, la sigur, din dragoste. Iar ca rezultat şi un copil. Deocamdată …

Omul se naşte, trăieşte, apoi moare. Singur. Fiecare la rândul său tot singur va muri.

Cu povara acestei trăiri, şi eu ca şi alţii sănătoşi mâine voi întâmpina Noul An. Voi zâmbi şi voi felicita pe cei dragi cu această etapă a vieţii mele şi a lor.

 

 


Comentariile vizitatorilor
Comentarii recente:
Nu exista comentarii la acest material.
Va rugăm să vă autentificaţi pentru a lăsa comentarii.
T